David și Alessia – copiii mileniului III

La coadă la supermarket, aud o mamă cum își strigă fetița “Alessia, ce faci cocoțată acolo, treci încoa’”. Alessia se uita lung după David, care scormonea ceva în căruț la câțiva metri mai încolo…

Este doar o poveste, din numeroasele povești cu David și Alessia pe care le aud frecvent. Ce au special aceste nume de au înlocuit cuplul Ana & Ion al vremurilor trecute? Lucrez cu publicul și am ocazia să văd zilnic nume de copii. Pot să spun printr-o observație participativă că cele mai populare nume pentru copiii născuți după anul 2000 sunt:

  • Fete: Daria, Alessia, Sofia, Eva, Sara
  • Băieți: David, Luca, Darius

Se pare că nu sunt singura care le-a constatat. În 2009, Alessia era pe locul 48/157 (într-un articol pe care l-am citit) în topul numelor de fete, iar Daria pe locul 10, cu peste 3000 de copii botezați așa. În acest timp, pentru nou-născuții de sex masculin, David a fost cel mai ales nume în 2011.

Fără să realizeze ce au făcut, părinții au creat un trend. De prin 2000 a început moda numelor anti-românești, simple, dar totuși cu impact.  Sunt convinsă că și-au dorit ca cel mic să aibă un nume diferit, să fie special. Alexandra s-a transformat în Alessia și Ana-Maria în Anne-Marie. Nu știu dacă au anticipat că toți ceilalți părinți vor încerca același lucru și într-un final cataloagele la școală vor fi pline de nume identice. Fără doar și poate, trendul e contagios și se perpetueaza. A ajuns chiar și la mine, în ciuda faptului că scriu despre aceste lucruri. Îmi doresc ca, atunci și dacă voi avea o fetiță, să o cheme Emma. Șoc și groază – s-ar putea sa fie cel mai popular nume al anului 2017, din ce am citit într-un articol recent, deși (nu știu cum) nu l-am întâlnit în jurul meu la niciun copil.

Acesta nu este singurul trend. Fiecare copil cu nume deosebit are și un al doilea prenume, care de regulă este un nume de sfânt. Nu știu exact dacă societatea românească încă mai ține la asta, deși ar trebui să-mi fie destul de clar că suntem un popor religios. Totuși, tind să cred că numele de sfânt adăugat pe certificatul de naștere este ales pentru ca cel mic să aibă o zi onomastică. Unii dintre noi avem chiar două, deci să nu fim egoiști! Și-atunci s-au realizat următoarele combinații: Alessia Maria, Sofia Maria, Sara Ioana, David Andrei  etc.

Daca gândirea asta am înțeles-o, încă nu pricep de ce unii părinți dau nume din filme sau videoclipuri. Am auzit/văzut următoarele nume: Arya (evident – Game of Thrones) și Ariana (Grande???). Cred ca am vazut o dată și Ryanna, scris așa. Numele sunt frumoase auditiv, dar de ce? Ce relevanță au aceste nume pentru un copil român? Ce vor reprezenta aceste nume peste 30 ani? Ele vor fi mereu asociate personajului, nu omului. Copiilor le va fi greu apoi să se desprindă de imaginea generată de nume.

Sunt sigură că ce-am văzut și întâlnit este doar o mică parte din ce va urma. Mă aștept ca generația 2020 să debordeze de nume inedite. Nu deschid cutia Pandorei, dar psihologic vorbind omul tinde să ofere copiilor ceea ce n-a putut avea. Cred că tuturor ne-a plăcut la un moment dat în copilărie un nume și ne-am spus “pe copilul meu o să-l cheme…”. Mulți și-au ascuns al doilea prenume de ochii lumii, pentru că era o Margareta sau un Costinel, și și-au promis că ai lor se vor putea mândri în lumea întreagă cu numele pe care îl vor alege. S-ar putea însă ca toți copiii cu numele dorite de noi să ajungă la rândul lor adulții care vor căuta ce n-au avut…

Advertisements
Posted in Experienţe | Tagged , , , , , , | 2 Comments

Parfumuri elefant.ro: fake sau nu?

În urma review-ului  scris acum 2 ani, am revenit după o nouă achițizie. Cum casele de parfumuri Nina Ricci și Cacharel nu se ridică, din punctul meu de vedere, la nivelul Givenchy, Dior, Lancome, Chanel sau Versace am fost probabil indulgentă și m-am mulțumit cu validarea parfumurilor pe site-ul www.checkcosmetic.net. În timp, parfumurile nu au persistat așa cum mi-aș fi dorit.

De curând mi-am cumpărat un alt parfum, Bright Crystal Absolu (Versace) – apă de parfum, de la elefant.ro. Am avut de această dată așteptări mai mari pentru că am mai cumpărat parfumuri de la Versace și cunoșteam persistența unora dintre ele. În plus, am avut ocazia să testez acest parfum la cineva și mi-a plăcut f17028818_1446313385387644_244193511_noarte mult.

 

După ce am verificat că are codul inscripționat pe cutie, am încercat parfumul pe încheietura mâinii și mi s-a părut ușor diferit de cel pe care îl știam (avea un miros difuz). Am trecut apoi la testarea codului pe www.checkcosmetic.net, unde mi s-a confirmat autenticitatea parfumului prin data fabricației. Mi s-a parut însă ciudat să văd că pe acest site îmi apăreau reclame de la elefant.ro. Hmm?!  Cum ceva mă nemulțumea în continuare la acest parfum, am căutat posibilele defecte care ar fi putut contesta autenticitatea. Și am găsit așa:

 

  1. Imprimarea codului

Batch code-ul parfumului este imprimat pe cutie si pe folia de pe fundul sticlei. Nefiind un număr imprimat pe sticlă, mi s-a părut foarte ușor de schimbat, pentru că folia se poate dezlipi cu ușurință și atunci parfumul rămâne fără niciun cod.

17006153_1446313395387643_2094563647_n

  1. Calitatea pulverizatorului

Încă de la desfacerea parfumului, am sesizat că atomizorul are duza prea mare și împiedică pulverizarea normală, astfel că la apăsare lichidul curge, nu este pulverizat. O astfel de problema este deobicei caracteristică parfumurilor folosite și reumplute. Desigur, poate fi vorba de un defect de producție și s-a nimerit fix la parfumul meu, dar un parfum original Versace n-ar trebui să aibă problema asta.

  1. Mirosul și persistența

După 3-4 pulverizări pe piele, parfumul începea să se simtă în aer. După cel mult o oră, se mai resimțea foarte puțin pe piele și vag pe eșarfă pe care o ținusem la gât.

Concluzii:

Încep să mă îndoiesc de originalitatea parfumurilor de pe elefant.ro. Diferența de preț față de duty free-uri spune multe lucruri și se simte în calitatea produsului. Nu am dat retur parfumul, pentru că raportul calitate-preț mi s-a părut decent și nu este parfumul meu de bază. Este posibil ca unele parfumuri să fie niște replici foarte reușite, în timp ce altele să fie originale. Dar atunci cum explicăm validarea codului pe www.checkcosmetic.net ? Se poate să fie coduri clonate, dacă sunt inscripționate doar pe etichetă și nu sunt gravate pe fundul sticlei. Pe site-ul respectiv apare doar data fabricației, care verifică existența parfumului la producător, dar nu menționează și în ce magazin a fost distribuit. În cazul acesta, cred că este destul de ușor să aplici o eticheta cu un cod original pe o sticlă reumplută. Voi ce părere aveți?

Posted in Reviews | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Vacanţă la Mamaia

Vreau să-mi amintesc de copilărie, de vacanțele de vară, pe care le așteptam cu multă nerăbdare și bucurie, când mama ne ducea la mare, la Mamaia, la unul dintre hotelurile de 3 stele care încă există și azi. Cred că era cel portocaliu, de la intrarea in stațiune. Acolo împărțeam un apartament toți 4. Am prins un an în care mai erau doar camere duble cu pat suplimentar, așa că am dormit în același pat cu fratele meu, eu la un capăt, el la celălalt și îmi plăcea ca îi puteam gâdila tălpile înainte să adorm. Mama se punea bine cu recepționista încă de la sosire, ca să ne dea o camera mai bună, la etaj. Alor mei nu le-au plăcut niciodată camerele la parter sau la etajul 1, cred că de la ei m-am molipsit și eu. Spuneau mereu că în România se fură de la etajele astea. Paranoia e mare, dar se pare ca fusese un incident cu un an în urmă, când unor turiști de la etajul 1 le-au intrat hoții pe geam.La restaurant, aveam o masă alocată conform numărului camerei. Îmi amintesc și acum fețele de masă albe și uzate. care se refoloseau în fiecare an. Nu mâncam pe săturatelea, pentru că așteptam mereu să ieșim și să-i cer tatălui meu shaworma sau gogoșele cu ciocolată de la tonetele de pe faleză.

Locul meu preferat era Satul de Vacanță, unde puteam să mă dau în tiribombe și să atârn cu capul în jos deasupra stațiunii. Tata, fiind singurul iubitor de adrenalină din familie, se suia în mașinăriile astea cu mine şi mama zicea tot timpul că i se face rău când ne vede acolo sus. Emoţiile se instalau când stăteam la coadă la “ciocanul” The Ranger, caruselul care a apărut în Mamaia prin 2008 şi devenise cel mai popular. Încă mai am un gol în stomac când merg acolo, dar de fiecare dată mă aşez în primul rând ca să pot să văd toată staţiunea luminată de sus. Când începe să mă învârtă cu viteză simt adrenalina cum pătrunde în vene şi apoi, când ajunge sus, mă lasă cu capul în jos, cu părul atârnând în gol şi aud scârţâitul opririi, urmat de o linişte profundă.

După ce-mi făcea hatârul cu parcul de distracţii, tata ne ducea la biliard, iar apoi o luam la pas către hotel, savurând hamsiile cumpărate la intrarea în stațiune. În fiecare seară ieșeam la plimbare, mergând dintr-un capăt în altul al stațiunii şi apoi neașezam la o terasă pe malul mării. Îmi amintesc şi acum acea terasă de la capătul stațiunii, unde astăzi întoarce gondola.  O terasă fără nume. Avea mesele așezate chiar pe nisip și întotdeauna, până ne aducea ospătarul comanda, eu mă descălțam de sandale și alergam până la malul mării. Meditam acolo câteva minute, uitându-mă la stele și imaginându-mi cum va fi când voi veni cu iubitul meu aici, la aceeași terasă, cândva în viitor. Apoi mă întorceam zburdând prin nisip, iar masa era deja servită.

Prima data când am mers la discotecă a fost la Mamaia. Era de fapt o terasă situată la etaj, deasupra buticurilor cu haine. Urcai pe o scară laterală exterioară şi ajungeai în acest loc obscur, cu mese simple, unde 2-3 animatoare cu aer adolescentin dansau pe boxe. Se puneau melodii comerciale, care atunci erau în voga, precum “Raisa” – FlyProject. Ce îmi mai plăcea! Mă simţeam ca o domnişoară importantă, chiar dacă imaginea mea de copilă energică era cel mai probabil nedorită în acel loc. Ne plăcea localul pentru că era împărţit în două sectoare: discotecă şi zona de biliard. Când ne plictiseam de dansat, ne mutam la joc. Tata şi fratele meu aşteptau mereu pe scaun, fiindcă nu dansau. Dar într-un an, tata a dansat cu entuziasm pe melodia “Străzile”  de la BUG Mafia, gesticulând ca un urs simpatic. Nu m-am dus să-i ţin companie, pentru că mi-era teamă să nu se aşeze la loc pe scaun, aşa că l-am privit amuzată de la masă.

Mamaia îmi aminteşte de copilărie. Cum mari îmbunătăţiri nu s-au făcut în partea de sud a staţiunii, retrăiesc amintirile de fiecare dată când merg acolo, vara, câte un weekend. Încă mai există sala de jocuri “Cleopatra”, unde mergeam la ping-pong şi biliard. N-am intrat să văd ce activităţi se mai practică acolo, dar îmi este suficient să-i văd numele de afară şi să-mi amintesc de toate. Aşa cum spunea  Octavian Paler, “nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe”, dar amintirile sunt singurele care ne trezesc din somnul vieţii cotidiene şi ne fac să tresărim, să zâmbim şi să mergem mai departe.

 

Posted in Călătorii, Emoţii, Experienţe | Tagged , , , | Leave a comment

7 jocuri pe care nu le mai joacă nimeni

Mă gândeam zilele trecute la jocurile de pe telefon care au dispărut direct proporţional cu nivelul de popularitate pe care l-au avut. Erau atât de virale, încât stăteam cu telefonul în priză ca să ne jucăm sau convocam grupuri pe Facebook ca să ne ajutăm. Astăzi, nu se mai întreabă nimeni de ele. Doar eu, poate, care mă gândesc ce le trebuie oare unor jocuri ca să nu ajungă la uzură morală totală într-un timp atât de scurt.

  • PixWords

Când a apărut aplicaţia pe telefon, a fost nebunie. Cred că se întâmpla în 2015. Toată lumea întreba cum se numeşte jocul, ca să îl înceapa mai repede. Ne dădeam mesaje, ne sunam, ne postam print screen-uri, numai să ne ajute prietenii să găsim cuvântul. Eu am reuşit să ajung la nivelul 135, pe acolo m-am oprit. La câteva luni după, n-am mai auzit de PixWords.  Mai joacă cineva azi?

pixwords

  • 2048

Acum că mă uit mai bine la numele acestui joc, pare ceva apocaliptic. Pentru cine nu ştie jocul, trebuia să înmulţeşti numerele din chenar (multiplii de 2), până ajungeai la suma de 2048. De cele mai multe ori te încurcai până nu mai erau căi de ieşire, pentru că apărea cifra 2 de fiecare dată când eliberai o căsuţă. A fost un joc incitant, creat iniţial să-ţi pună gândirea în mişcare, dar după ce îl jucai repetitiv realizai că poţi ajunge la 2048 şi dacă trăgeai de căsuţe la întâmplare. Şi-a pierdut valoarea şi el. Poate îl reluăm peste 31 de ani, odată cu anul în cauză.

2048-game-keys

  • Fruit Ninja

Ce mai tăiam fructele alea în 2010! Cred că a fost unul din jocurile care mi-au dat febră la mâini mai ceva ca Mortal Kombat pe Xbox. Nu am înţeles niciodată cum ajungeau unii la 1000 de puncte. Eu am avut maxim 700. Tăiai fructe ca la salată, iar când venea rodia, dacă nu aveai dexteritatea să o “freci” de cel puţin 40 de ori, te simţeai cel mai prost jucător. Încă mai am jocul pe tabletă, dar mi-am pierdut şi interesul…şi rapiditatea.

fruit-ninha

  • Cafe World

Nu ştiu dacă au auzit mulţi de jocul ăsta, pentru că se juca doar pe Facebook. Era genul de joc la care aveai nevoie de ajutorul prietenilor internauţi şi cărora dacă le dădeai invitaţie, primeai cel mai probabil block. Trebuia să construieşti un restaurant şi să ai grijă să nu arzi mâncarea. În funcţie de ingredientele de care dispuneai de la nivel la nivel, timpul de preparare putea să ajungă şi la 24 de ore. Asta însemna că trebuia să intri pe Facebook în fix 24 de ore ca să-ţi iei mâncarea de pe foc. A fost nebunie pentru cei care l-au jucat, era dependenţa maximă de Facebook. Jocul parcă s-a evaporat, n-am mai jucat nici eu şi n-am mai primit nicio invitaţie. Pe cât a fost de adictiv, pe atât de repede s-a plicitisit lumea să stea la tigaie.

cafe-world_2_big

  • Angry Birds

Mă încumet să spun că Angry Birds a fost unul dintre cele mai longevive jocuri online. Cred că s-a întâmplat aşa, pentru că a pornit de la un concept nou şi nu o relansare de joc. Omorâtul porcilor cu păsări grăsane trase prin praştie nu avea cum să nu fie amuzant şi suficient de convingător ca să-l încerci. Până şi tata l-a jucat. Angry Birds încă mai există, cu extensiile “Space”, “StarWars” etc., doar că trasul cu praştia a ajuns la saturaţie şi, ca orice alt joc al mileniului trei, s-a stins treptat.

angry-birds-22

 

  • Pokemon Go

Anul 2016 pe Facebook cred că s-a numit anul pokemonilor. Este unul dintre puţinele jocuri pe care nu le-am jucat, că m-am speriat de cât de contagios era. Şi, între noi fie vorba, îmi cerea cam multe lucruri. Nici nu cred că trebuie să-l menţionez în detaliu, că toată lumea a auzit măcar o dată cum se “prinde un pokemon”. Ce m-a uimit este că oamenii au pierdut interesul pentru joc mult mai repede decât şi l-au pierdut copiii anilor ’90, când strângeau abţibilduri cu pokemoni de la croissantele Chipicao. Când vrei să rebranduieşti un joc-film mult iubit de acum 20 de ani, trebuie să-i adaugi ceva mai multă valoare decât nebunia revenirii. Asta se pierde uşor printre toate lucrurile la care avem acces în ziua de azi.

dratini

 

  • Minion Rush

Aş vrea să cred că încă aleargă lumea după banane, dar nu ştiu ce să zic. Este unul dintre cele mai frumoase jocuri dinamice, tip aplicaţie, din ultimii 5 ani. Aveai nevoie de un smartphone cu grafică bună, ca să nu dai cu minionul de toţi pereţii când începeai să alergi cu super viteză. Îmi amintesc că pe vremea aia aveam un Samsung micuţ şi mă jucam cel mai mult pe telefonul prietenului meu, carea avea S3. Competiţia între prietenii de pe Facebook era cea care te ţinea legat de joc, trebuia să ajungi şi tu în primii 3! Mi-ar plăcea ca jocul ăsta să nu dispară, mai ales că seriile Despicable Me şi Minions încă sunt pe val.

original-baa49fbf01

Posted in Experienţe | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Depresia de a avea totul

Trăim o perioadă în care depresia este cea mai întâlnită boală. De ce? Nu mergem la război, nu ne-au fost împușcați părinții, nu am fost obligați să ne căsătorim cu parteneri pe care nu-i iubim, nu mâncăm pâine uscată cu sare. Atunci de ce?

Am tot căutat explicații pentru acest sindrom inexplicabil al generației noastre. Am găsit până acum două puncte de vedere pertinente, care mi-au făcut pielea de găina. Primul, pe care l-am gasit acum un an, a fost “Lucy is unhappy” , unde este exemplificat schematic fenomenul nefericirii printr-un personaj reprezentativ al generației  Y – Lucy. Apoi, de curând, am urmărit discursul autorului britanic Simon Sinek – Simon Sinek on Millenial and Internet Addiction, dar și alte materiale ale sale publicate pe YouTube, în care abordează subiecte similare pe tema comportamentului milenialilor. Toate aceste articole și clipuri îmi întăresc convingerea că starea pe care o resimțim este dată de împrejurările în care ne-am născut și am copilărit.

Se pare că punctul comun al generației Y este depresia, nefericirea. Vorbim aici despre tinerii născuți cu aproximație între anii ’90 și ’95, care au avut o copilărie fericită, cu de toate, care au avut părinți iubitori, grijulii, care au făcut totul să le ofere ceea ce ei n-au avut în comunism. Vorbim despre copiii cu șanse la viață, cu acces la cultură, educație, copii cărora li se spunea că sunt cei mai buni, erau felicitați acasă de părinți și susținuți financiar să urmeze facultatea. Sunt copiii care astăzi, la 20-25 de ani, încă stau cu părinții sau încă primesc bani de la părinți. Nu au gânduri serioase de a întemeia o familie, pentru că sunt focusați să caute perfecțiunea. Sunt cei cărora le este mult prea lene să facă orice le deranjează confortul, cei care se culcă după 12 noaptea și consideră că inteligența lor debordantă este motivul pentru care au acest program. Vorbim despre aceia care orice și-au dorit au primit, chit că a fost vorba despre o păpușă Barbie, un Playstation sau un smartphone.

Se prevedea un început perfect pentru ei, dar cine și-ar fi imaginat cât poate fi de periculos să ai de toate? Pe la vârsta de 13-14 ani,  lucrurile s-au stricat, când au primit Internetul și l-au întors împotriva lor. Acei copii suntem noi. Ni s-a spus atât de mult că suntem frumoși, deștepți, dar mai ales speciali, încât ne-a rănit crunt când am descoperit că suntem de fapt milioane de copii speciali. Noi știm că “special” nu are termen de comparație, pentru că ne-am născut cu gramatica la gură. Atunci, cine e special? În lumea noastră virtuală, începând de la Hi5, până la Facebook și Instagram, am încercat să ne arătăm calitățile, de cele mai multe ori efemere: frumusețea, bogăția. Am arătat minciuni, am putut să mimăm lumea pe care ne-o dorim și ne-am hrănit cu falsitatea altora. Ne bucurăm virtual când alții sunt fericiți, când de fapt tot ce încercăm este să ne duelăm în fericire. Când închidem Internetul și mergem la culcare, suntem nefericiți, avem insomnii, adormim greu. De ce? Pentru că simțim că ceva ne lipsește, dar nu știm ce, pentru că nu vedem lipsurile. Suntem orbiți de ce afișează ceilalți. Tot ceea ce avem astăzi pe Facebook, noi am creat, doar că cineva s-a prins din timp și a făcut bani din nevoia noastră. Ne-am format o lume în care vrem să fim apreciați de ceilalți, pentru că ne-am obișnuit încă din copilărie să ni se spună cât suntem de minunați.

Așa cum spunea și Simon Sinek, cât timp suntem “conectați”, intrăm într-o stare de bine, ca dependența de drog, dar nu putem obține 2 lucruri: satisfacția profesională și iubirea. Un moment  în care suntem forțați să trăim realitatea este atunci când mergem la serviciu. Și asta ne deprimă, rău. Chit că avem un job bun, stabil, bine sau prost plătit, e deprimant. Pentru că părinții ne-au făcut să credem că dacă terminăm cu brio facultatea vom fi super tari. Și noi ne-am desenat acest job ideal, care arăta cam așa: o funcție cât mai pompoasă pe hârtie,  salarii de la 1000 euro în sus (pe principiul lasă frate, că eu sunt bun, dacă nu îmi dau ei, îmi dau alții), uneori să se lucreze de acasă și programul să înceapă de la 10 dimineața cel devreme. Și bum! Ne strâmbăm la 2000 lei, firma se poate lipsi de  noi, muncim pe bune, de la 9 la 18 și  uneori și peste program. Cineva să îi explice copilului special, acum adult ca oricare altul, ce înseamnă asta? Că el aștepta altceva de la viață. Aș putea chiar prezice că generația asta va schimba multe job-uri până la pensie sau se va remarca prin mulți antreprenori, pentru că nu acceptă compromisuri, nu vrea să asculte de nimeni și nu  îi este teamă de schimbare.

Am întrebat-o într-o seară pe bunica mea: “Mamina, tu când te trezeai la 5 dimineața să mergi la serviciu, nu erai deprimată?”. Și mi-a răspuns ferm că nu. Mi-a explicat că pentru ea asta însemna viața. Te trezeai devreme, mergeai la serviciu, veneai acasă, găteai sau petreceai timpul cu familia și, cum nu erau alte surse de entertainment, la ora 21 te culcai. Mi-a spus că nu s-a gândit niciodată că viața asta ar fi tristă. Mie mi s-a părut un coșmar, dar i-am invidiat starea de liniște cu care îmi povestea, o stare pe care eu nu reușesc să o ating niciodată. Pe mine și pe noi, formatorii generației Y, ne cuprinde altceva. Am numit starea asta depresia de a avea totul. Deși avem toate resursele și mijloacele necesare să  avem o viață nu doar ușoară, dar și împlinită, uneori am vrea altceva. Nu știm ce, dar să fie ceva nou, ceva bun, ceva special pentru noi. Dacă se poate, să fie ca al altcuiva. Să avem și noi. Și când obținem, o luăm de la capăt. Trăim un sentiment recidivant, care ne macină și, cel mai adesea, ne împiedică să fim așa deosebiți cum ne imaginăm.

În încheiere, mă văd nevoită să admit că nu am găsit un leac pentru starea asta. Mi-o pot explica în detaliu, dar nu pot să o alung. Ar putea fi suficient că o recunosc, dar nu, este dureros de ironic să realizezi cum depresia crește proporțional cu lucrurile pe care le obții…

Posted in Emoţii, Experienţe | Tagged , , , , , | Leave a comment

Scrisoare către viitor

Te-am așteptat atât de mult încât oboseala mi-a pătruns în suflet. Am visat atât de des momentul revederii încât l-am trăit deja de nenumărate ori. Mereu altfel, la fel de intens, cu teamă și lacrimi, cu speranță și zâmbet. Acum că vei veni atât de repede, nu știu cum să te îndepărtez. Mi-e teamă că nu sunt pregătită pentru tine. Am exersat de multe ori revederea noastra. Mi te-am închipuit atât de mult, încât nu mai știu cum aș vrea sa fii când vei veni. Cred că ai fost mai bland, mai cald, mai atent, atunci când te-am creat în mintea mea. În realitate, cred că vei fi rece ca gheața și nepăsător ca moartea. De vei veni cu totul altfel decât te aștept, atunci să mă lași să exersez din nou alinarea suferinței, pentru că am trăit atât de oarbă cât timp te-am așteptat. Nu am văzut prezentul, ci l-am trăit în neștire, pentru că m-am gândit neîncetat la tine. Tu ai fost în mintea mea și ieri și azi, dar numai mâine vei însemna adevărul.

Aș vrea să mă lași să uit de tine, din când în când, măcăr pe înserat. Să pleci peste noapte și să vii când îți e timpul. O, tot eu te îndepărtez, știu, și tot eu te atrag înapoi ca un magnet! Dar tu îmi știi felul, eu nu știu ce vreau. Cu teama de eșec,  te-am creionat în fiecare zi, mereu mai bun, mereu mai frumos. Te-am ridicat în slăvi în fața lumii și ai fost regele meu de atâtea ori. Aș vrea să te văd așa cum te-am dorit, să știu că a meritat să te aștept. Dar glob cristaldacă nu va fi să vii frumos, mă voi împăca cu gândul.

M-am gândit acum, când ești atât de aproape, că dacă vii defect, e vina mea. N-am știut cum să te aștept cuminte și am umblat în mecanismul tău. L-am stricat? Sa-mi spui, te rog. E vina mea că te desenez aiurea zi de zi. O voi lua de la capăt ca o luptătoare, iar data viitoare am să te pierd și mai frumos…

Posted in Emoţii, Ficţiune | Tagged , , , , | Leave a comment

De ce credem în zodii?

Ne place să citim despre zodii și să ne însușim caracteristicile lor, ca apoi să ne dăm atotcunoscători ai firii omului. E ca și cum am putea vedea viitorul sau am putea anticipa cum o să ne înțelegem cu oamenii pe care de fapt nu îi cunoaștem. Zodiacul ne dă din când în când acea putere supranaturala pe care nu o putem refuza.

Când citești câte ceva despre zodia ta și se potrivește cu felul în care te vezi pe tine, începi să crezi mai tare. Reușești să îți explici comportamentul în fața celorlalți și pui toate defectele tale pe seama zodiei. Devii cineva deosebit printre cele 12 semne. Asta e prima fază. Apoi începi să te gândești că și alții născuți în zodia ta îți seamănă. Cu siguranță, pe baza coincidențelor, vei întâlni persoane cu aceeași zodie ca a ta, care îți vor deveni apropiate. Veți fi diferite totodată, pentru că, guvernați sau nu de semne și  constelații, oamenii își construiesc caracterul și personaliatea pe baza altor factori. Valorile și principiile unui om nu se pot supune zodiei. Aici e nivelul maxim până la care putem crede în zodiac. Dincolo de asta, e absurdul.

Nu știu câți se mai uită astăzi la Neti Sandu sau la Urania (dacă mai există). Oamenii au început să înțelegă că zodia nu prezice viitorul și nici nu te definește în preferințe și acțiuni. De ce se spune că două persoane cu zodii identice nu se potrivesc? Pentru că zodia îți conturează niște caracteristici, dar nu stabilește direcția unor lucruri. Spre exemplu, zodia te poate caracteriza ca fiind ambițios și determinat. Nu îți spune și când, unde, cum. Dacă două persoane cu aceeași zodie își pun ambiția în direcții opuse, deja drumurile lor se bifurcă.

Cum îți dai seama cu cine te potrivești? Nu îți dai seama după zodie, cu siguranță, pentru că preferințele, valorile și principiile sunt cele care pot lega sau dezbina oamenii. Poți să anticipezi însă în ce direcție nu veți merge cu siguranța  și să accepți mai ușor diferențele dintre oameni. Din punctul meu de vedere, singura parte a zodiacului care merită folosită și care s-a dovedit utilă este gruparea zodiilor în 4 categorii: aer, apă, pământ, foc. Nu sunt create la plesneală, ci reprezintă elementele componente ale universului.

AER – Vărsător, Gemeni, Balanță

Adică zodiile cu capul în nori. Nativii în aceste zodii sunt visători, creativi, amuzanți, au multe idei. Sunt comunicativi și se descurcă bine în relațiile sociale. Sunt flexibili și spontani. Din aer lumea se vede mult mai bine, așa că pot fi intuitivi și își pot face o impresie corectă despre oameni la prima vedere. Prin deducere, dacă ești un om organizat, realist sau timid, va fi destul de greu să legi o relație cu vreunul din acești nativi. Dacă nimerești însă un moment în care aerul coboară pe pământ și îl poți captura acolo, va sta, cel puțin o vreme.

APĂ – Pești, Rac, Scorpion

Adică zodiile sensibile. Nativii sunt emotivi și sentimentali, ușor timizi. Vor să ajute și știu să arate înțelegere. Le place să se exprime, prin scriitură sau artă. Așa cum apa ia forma în care este pusă, sunt adaptabili și pot trece ușor de la liniște la furie. Par să fie zodiile cu de toate, dar și cele mai imprevizibile. Cu cine se potrivesc, decideți voi. Dar aș înclina să cred că apa are nevoie de pământ, așa cum pământul are nevoie de apă.

PĂMÂNT – Taur, Fecioară, Capricorn

Adica zodiile cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri. Iubesc zodiile astea. Am spirit de echipă (sunt Fecioară). Nativii sunt raționali, ambițioși, stabili și calculați. Caută și vor cam tot ce ține de latura materială a Pământului. Le plac ordinea și dreptatea. Sunt realiști, deci nu le poți vinde vise. Le place natura, le place să exploreze, să cunoască. Plăcerile lor sunt deobicei efemere: să mănânce, să cumpere, să se simtă bine. Se spune că din cauza dependenței de Pământ, pot deveni posesivi, geloși și foarte încăpățânați. Așa cum soarele încălzește Pământul, atunci când se simt bine, ei pot deveni afectuoși, senzuali și  romantici. În opoziție, pot fi foarte reci și lipsiți de compasiune. Aceste zodii sunt destul de apreciate, dar de la distanță. Ca să legi relații durabile cu ele e destul de greu. Dacă apa nu reușește să le domolească setea și aerul nu reușește să le ridice în nori, sunt aproape imposibil de clintit.

FOC – Berbec, Leu, Săgetător

Adică zodiile care iau foc cel mai repede (la figurat, desigur). Nativii sunt impulsivi, idealiști, egoiști și încrezători în forțele proprii. Aceste caracteristici îi fac să pară cel mai adesea aroganți și indiferenți. Știu cum să iasă în evidență și să se afirme în societate. Nerăbdători și dinamici, pot fi considerați nesăbuiți și pot strica lucruri și relații. Așa cum focul arde câteodată, ei pot răni oamenii și pot trăda fără să se uite înapoi. Sunt unele dintre cele mai puternice și individualiste zodii. Și asta deranjează întreg zodiacul, pentru că nici aerul, nici apa, nici pământul nu vor să le  accepte mereu grandoarea.

Aceste 4 elemente, în esență, se completează. Dacă le comparăm însușirile, atunci nicio zodie nu poate semăna cu alta în afara elementului ei. Dar în viață noi căutăm completări, nu asemănări, chiar dacă nu ne dăm seama. Dacă găsim acea punte între cele 4 elemente, atunci putem crea relații frumoase și durabile.

Posted in Experienţe | Tagged , , , | Leave a comment

Roma – ce are ea și nu văd eu?

Ce are ea și nu văd eu? Așa mi-am zis când am ajuns în Roma, așa îmi zic și acum. Poate am vizitat-o cu alte așteptări, poate că am auzit prea multe impresii bune și ea nu s-a ridicat la nivelul dorit. N-am cum să nu spun că Roma e frumoasă, aș fi falsă să nu recunosc. Începând de la Colosseum, unde ruinele Imperiului Roman parcă prind viață în jurul tău, până la Vatican și Basilica San Pietro, ca locuri profund religioase, Roma are multe atracții de arătat turiștilor săi. Doar că eu am plecat cu inima îndoită și am rămas cu gândul mai degrabă la detaliile care fac diferența dintre Roma și alte orașe europene vizitate.

Roma te lasă flămând

Eu sunt o gurmandă. Știu, nu se vede. Mănânc mult, des, uneori bine, alteori prost, dar nu uit niciodată să apreciez sau să critic ceea ce mănânc. Sunt de părere că mâncarea ajunge și la suflet, nu doar în stomac. Bucătăria italiană, cu iconicele paste carbonara, quatro formaggi și lasagna, este preferata mea.  Am stat departe de ea câteva săptămâni înainte să plec la Roma, ca să mănânc pizza și paste cu cea mai mare poftă. Dar mare mi-a fost dezamăgirea!

2

Spaghetti Cacio e Pepe – un fel de Quatro Formaggi locale, cu brânză romană și piper. A doua întâlnire cu pastele, după ce cu o seară în urmă descoperisem că baconul din pastele carbonara are gust de jumări cu șorici. Au fost bune, iar parmezanul delicios. Însă nu știu cât de bine se vede în poză cantitatea. Am ieșit flămândă din restaurant și m-am dus la un fast-food apoi, să mă mai îndop. De la distanță arătau ca un bulgăre de risotto, cam atât de puține erau. Îmi pare rău că nu am pozat și cealaltă porție de paste comandată – Spaghetti all’Amatriciana – paste cu sos de tomate și bacon. Tiny little bacon, where are you? Pastele aveau un profund gust de roșii în suc, iar șunculița pierdută probabil prin tigaie nu a mai găsit drumul către farfurie.

3

Asta e pizza Quatro Formaggi. Sau Margherita cu dublu topping de mozzarella, zic eu. Sau ceva mai rău de atât. Cea mai nasoală pizza din viața mea și ultima pe care am avut curaj să o mănânc  în Roma. Cum se poate ca românii să facă pizza mai bună ca italienii? E o enigmă. E ca și cum aș mânca cele mai bune sarmale în Roma (sper că nu).

4

Să-i spunem Lasagna Desumflată. Se pare că italienii n-au treaba cu plating-ul. Și probabil că nimănui nu-i pasă de aspectul ăsta, mai puțin mie. Știu că există lasagna semi-preparată la Lidl și arată mai bine ca asta.  Gust? Mediocru. Am mâncat lasagna mai bună în România și la un fast-food de lasagna din Roma – Lasagnam.

În lipsa altor opțiuni consistente, m-am lăsat pe mâna lor: tiramisu, înghețată și niște cârnăciori din prosciutto delicioși. Singurul mit pe care îl aprob: cea mai bună înghețată este în Italia! Se pare că “micile” detalii fac diferența, chiar daca eu m-am simțit tot mereu flămândă în aceste zile.

1

Roma nu e ieftină

Mergeți la Roma că e ieftin ca braga! Nu. Într-adevăr, dacă îți cumpere bilete de avion atunci când Ryan Air, Blue Air și Wizz Air au reduceri, e mai ieftin decât orice alt zbor cu o companie cursă-linie. Dacă vrei și ore de zbor bune și un bagaj de cală, te duce undeva la 100 – 150 euro/2 persoane/dus-întors. Cazarea, după preferințe, începe de la  100 euro pentru 3 nopți  la hoteluri de 2 stele în zona Termini și poate crește până la cât îți permiți. Dar nimeni nu îți spune de fapt care sunt costurile când ajungi în Roma. Desigur, dacă vrei să mergi pe jos și să mănânci sandivișuri făcute cu prosciutto de la supermarket, probabil că va fi totul ieftin, dar asta ai putea face în orice alt oraș. Iată câteva prețuri de Roma:

  • Un sandviș cu 3 ingrediente: 3-5 euro
  • O pizza: 12 euro
  • O porție de paste: 12 – 15 euro
  • O bere (33 ml): 5-7 euro
  • Tiramisu: 4-5 euro
  • Roma Pass 72 ore – 38.5 euro (include transport nelimitat pe durata de 72 ore + 2 intrari la primele 2 muzee vizitate, exclus Vatican)

Prețurile la mâncare sunt reprezentative pentru restaurant/trattoria de buget mediu și chiar fast-food-uri de tip “take away”, iar în zonele centrale sau la restaurantele mai elegante pot crește cu 20-30%. Deducem de aici că o masă ar costa aprox. 25 euro/persoana, ceea ce nu se poate încadra la categoria ieftin. Prețurile sunt deja comparabile cu Viena, iar dacă mai punem la socoteală și faptul că mâncarea nu e neapărat gustoasă sau sățioasă, mai creștem bugetul.

Roma doarme când tu ești treaz

Între ora 14 și 19.30 majoritatea restaurantelor din Roma sunt închise.  Fie că ne place sau nu, ăsta e programul. Am intrat într-o Trattoria pe la ora 19.00, unde un grup de tineri mânca la o masă, dar în scurt timp am fost invitați afară pentru că localul era de fapt închis. Am înțeles ulterior că angajații erau cei care mâncau la masă. Apoi, undeva în centrul Romei, pe la ora 20.50, ne-am așezat la o terasă să bem un vin. Ospătarul ne-a anunțat zâmbind că în 10 minute se închide și ne-a poftit să plecăm. Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, noi la ora 22.00 ne-am spus noapte bună!

Duminica e liniște și pace. Magazinele sunt închise în zonele  mai puțin populare ale orașului. La Gara Tuscolana de unde trebuia să luăm trenul către aeroport, nu era niciun operator la ghișee. Găseai doar automate, de unde puteai cumpăra bilet cu cardul. Am căutat un aparat care să accepte cash, dar nicio șansă. Noroc că am avut bani pe card, că altfel dormeam în gară.

La Roma înveți să apreciezi cozile din România

Dacă o coadă de 30 minute în România te face să vrei să dai cu pumnii în pereți, atunci nu ai ce să faci la Roma, decât să-ți faci nervi. Aici sunt cozi și în locurile unde intrarea e gratuită, din cauză că toate obiectele personale trebuie trecute prin scanner, mai ceva ca la aeroport. O rezervare în prealabil sau plata online te ajută să eviți coada imensă de la Colosseum și Vatican și să devansezi câteva sute de oameni. Bineînțeles că pentru asta se adaugă un comision la tariful standard, dar cum se zice: dai un ban și stai în față. În 4 zile înveți să apreciezi orice coadă mai mică de 50 de persoane.

Business-ul se învață la Roma

Nu ai nicio șansă de a intra la Vatican sau la Colosseum fără să te întâlnești cu cei mai buni combinatori. Oamenii te agață de la ieșirea din metrou ca să îți vândă biletele pe care tu nu le ai încă. Poziționați strategic chiar acolo unde se formează cozile, vând bilete la greu (la suprapreț, desigur) celor care au venit cu mâna goală, cu cel mai bun argument, acela că tichetul magic te va scăpa de cozi. Dacă le spui cumva că ai bilete la Vatican, așa cum am făcut eu, oamenii au planul B. Te anunță că oricum o să stai la coadă la basilică, dacă nu-i lași să te ajute. I-am tot ocolit, dar sunt mulți, ies de unde te-aștepți mai puțin, ca melcii după ploaie. Chiar și în aeroport, dacă rătăcești cu privirea când ajungi în fața unui ghișeu, riști să nimerești un angajat care îți vinde bilet de tren de 8 euro cu 9 euro. Eu mi-am luat țeapă așa. Plătești înainte să vezi prețul pe bilet și-apoi e prea târziu!

Cum magneții se fac în China, e marfă ieftină. Și cum poți să vinzi mai mult și mai bine decât cu mesajul “Orice produs la 1 euro”? Băieții nu știu însă că în România se face așa de ani buni, deci nimic nou sub soare, dar altor turiști străini le sclipeau ochii după suvenirurile astea.

În final, se poate să uiți de toate relele, mai ales când soarele îți zâmbește pe străzile colorate din Roma. Dar aceste detalii fac din simbolul Italiei un loc mai puțin primitor.

Posted in Călătorii | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

România, unde te duci?

Mă întreb adesea. Îmi pare că țara asta nu mai iese din căcat. Îmi spun asta din cauza unor mentalități din aceeași speță, care nu mai încetează,  nu se mai purifică. Oare copiii mei sau copiii lor vor reuși să îngroape acest căcat încât să nu-l mai dezgroape nimeni? Mă îndoiesc, dar încerc să nu-mi pierd speranța.romania

Azi am avut o zi din acelea în care îți dorești să fii în altă parte, cât mai departe. În după-amiaza asta, metroul s-a blocat timp de 30 minute între stații. Dacă nu era suficient, atunci s-a oprit și curentul electric, așa că adio lumină și pa ventilație. Am stat cuminte, fără panică, deși în România, statistic vorbind, e cea mai proastă idee să taci din gură și să stai calm când apare o problemă, că s-ar putea să mori până o rezolvă altcineva. Nimeni nu a dat niciun anunț prin stație în care să ne transmită civilizat: “Stimați călători, nu vă panicați. S-a stricat vechitura asta de metrou, i s-a dus garnitura. O s-o reparăm în 30 minute”. Un pseudomecanic se plimba dintr-un capăt în altul, asaltat de călători, cărora le replica fugitiv: “Nu știu ce se întâmplă sau cât durează, nu vă pot da informații”. Oamenii au început bineînțeles scandalul și tipicele amenințări de reclamații. Ghici ce? Nu-i pasă nimănui de reclamațiile noastre și știți de ce? Din același motiv pentru care nu ne-a anunțat nimeni  nimic! Din indiferență, din atitudinea individualistă care se răspândește printre noi mai ceva ca gripa. Ne doare în cur de orice aspect care nu ne privește direct, iar apoi ne facem că mutăm munții din loc să schimbăm ce ne deranjează.

Într-un final, am coborât din metrou. Am ajuns la o patiserie să-mi iau o plăcintă și m-am uitat cu stupoare cum vânzătoarea lua merdenele cu mănușa cu care apoi încasa bani. Mănușa aia era un fel de n-ar mai fi. Cred că își încurcase mâinile între ele și a zis “Măcar restul să-l dau bine”. De ce? Din același motiv. Că ne doare în cur de reguli de bun simț, de igienă sau de calitatea serviciilor pe care le oferim. Important e să trecem peste ziua asta, că poate vom scăpa nepedepsiți.

Apoi, de ce suntem o țară de trădători, lingușitori și plângăcioși? Pentru că asta ne place să vedem la alții, asta consumăm și din mass-media. Ne bazăm acțiunile pe relații și învârteli, ne facem bisericuțe și încercăm să urcăm cât mai sus trăgându-i pe alții în jos. Salutăm când avem un interes, bârfim până refulăm. Dacă aș vrea să nu jignesc, aș spune că suntem o țară plină de actori. Dăm pe dinafară de talent când vine vorba să jucăm un rol într-un colectiv și suntem câștigători de Oscar la capitolul falsitate. Ne place ca totul să fie cât mai ușor și simplu, dar în același timp să pară că suntem deosebiți prin felul nostru de a fi. Așa unici, speciali, ca toată lumea în fond!

Am sânge de român și nu sunt perfectă. Ba chiar uneori zic despre mine că-s naționalistă, pentru că am putut să plec din țară și n-am făcut-o. Când critic țara asta, rup o bucățică și din mine. Dar încerc în fiecare zi să schimb ceva prin felul meu de a fi. De la micro la macro. Încerc cât mai mult să fiu o persoană loială, onestă și să am curajul să spun pe șleau ceea ce gândesc, chiar dacă lumea vreau să audă doar ce îi convine. Încerc să ajut unde pot, să fac lucruri de calitate și nu de mântuială, să trăiesc, nu doar să exist. Cred că lucrurile astea fac diferența dintre societatea pe care o avem și cea la care visăm.

Posted in Experienţe | Tagged , , , , | Leave a comment

6 şi 4

A trecut un an de la tragedia care ne-a schimbat vieţile tuturor, într-un fel sau altul. Unora mai puţin, altora definitiv. Ce doare mai tare este că în urma celor 64 de vieţi furate nu a rămas decât amintirea şi nimeni nu a plătit pentru ce s-a întâmplat în seara aceea.

#Colectiv a scos la iveală defecte latente ale sistemului românesc de sănătate, pe care niciun alt eveniment nu le-ar fi pus în lumina reflectoarelor decât dacă avea o asemenea amploare. În seara de 30 octombrie 2015, mass media ne arăta eforturile echipajelor de intervenţie de a salva un număr cât mai mare de oamencolectiv-lumanare-in-palme-777x437i, care aveau apoi să moară în spitalele din România. I-am privit cu toţii ca pe nişte eroi, fără să ştim ce va urma de fapt, fără să ştim că vor fi transportaţi către infern.  Nu contest nicio secundă calitatea medicilor din România şi în faţa unora chiar mă înclin. Dar de data asta, nu au avut cu ce. În ultimele săptămâni, oameni care au scăpat cu viaţă au povestit adevărul pe care noi nu l-am ştiut. Ne-au spus cum tineri cu arsuri semnificativ mai mici decât ale altora au murit din cauza bacteriilor luate din spitale, din cauza condiţiilor precare, a lipsei echipamentelor şi medicamentelor necesare unei situaţii aşa de grave. Sistemul a fost pur şi simplu depăşit de situaţie.

Trăim într-o ţară unde este nevoie de victime, martiri sau eroi pentru a mişca ceva. Îmi amintesc cazul lui Ionuţ, copilul răpus de câini. Încă nu ni s-a explicat cum şi de ce. Dar în urma cazului, autorităţile s-au mobilizat şi mare parte din câinii vagabonzi au fost strânşi din vecinătatea blocurilor din Bucureşti. Acum merg liniştită pe stradă, dar mă gândesc de fiecare dată cine a vărsat sânge pentru ca eu să mă simt în siguranţă.  Şi doare, n-are cum să nu. La fel şi în cazul #Colectiv, putem vorbi despre cei 64 ca despre un sacrificiu. Nu unul anticipat, nu unul programat. Au devenit un sacrificiu târziu, când lumea şi-a dat seama că vieţile lor au însemnat plata descoperirii adevărului în sistemul medical şi confirmarea nivelului corupţiei în care ne scăldăm.

În seara morţii s-a serbat Halloween – o pură coincidenţă. Aş vrea să nu mai citesc aberaţii pe Internet cum că a fost o conspiraţie a diavolului. Oamenii aceia tineri, plini de viaţă şi cu dragoste pentru muzica rock au ieşit să-şi asculte trupa preferată. Cu ce au greşit, vă rog? Că n-au stat acasă? Va fi mereu Halloween în această zi şi nu ştiu dacă voi mai putea să sărbătoresc, cel puţin nu deghizată într-o făptură cu pielea arsă. Pentru că nişte oameni buni trăiesc acum deghizarea asta dureroasă, pentru totdeauna.

Vinovaţii? Fără vină. Ba chiar, unii din ei din nou în prima linie, la candidatură. Dar noi nu am uitat, nu putem. Vrem să ştim de ce aşa? Cine plăteşte? Cum facem să nu se mai repete? Şi aşteptăm răspunsuri, nu promisiuni!

Posted in Emoţii | Tagged , , , , | Leave a comment