Femeile naive cred că frumuseţea este un avantaj

Catchy.ro always catches my attention! 🙂

O autoare de pe blog zicea aşa: Femeile inteligente ştiu că frumuseţea este un handicap. Ochii au citit, mintea a licărit şi-am rezonat cu mesajul ăsta. Este adevărul dur pe care nimeni, în afara de noi femeile, nu-l cunoaşte.

Mult timp am considerat, aşa, ca fetele naive, că frumuseţea este un atu, de care mă foloseam cu uşurinţă la orice ocazie. Încă de pe băncile şcolii, competiţia era acerbă la capitolul ăsta. Fetele învăţau uşor-uşor că diferenţa dintre un loc de protagonistă şi unul de rezervă la serbare îl face chipul de zeiţă, iar “Miss anul în curs” nu-l iei doar cu răspunsul la ultima întrebare.

Din păcate pentru noi, reprezentantele sexului frumos (deja avem etichetă), frumuseţea este un handicap, şi chiar uneori o armă pe care ajungem să o întoarcem împotriva noastră. De ce? Pentru că frumuseţea atrage tot soiul de oameni, îngreunând adesea posesoarei munca de a-i tria. Unii periază aspectul fizic cu vorbe mieroase, atribuie valoare prin comparaţie şi îţi caută slăbiciunile ca minusuri necesare la plusul fizic prea puternic. Inteligenţa şi calităţile de valoare sunt căutate abia după ce ochii s-au delectat. Dacă nu place întâi ochiului, posibil mintea să nu ofere şanse spre cunoaştere. Majoritatea celor care se “bagă în seamă” cu frumuseţea ta doar se plictisesc pe-acasă. Odată, unui tip  i-a scăpat următoarea replică misogină: “voi sunteţi sexul frumos, noi suntem sexul deştept”. El o fi gândit că-s aşa proastă ca am luat-o drept compliment, dar mie mi-a scăpat… interesul.

O femeie frumoasă cu slăbiciunile descoperite este doar o căprioară în faţa lupilor, indiferent cât de aprigă îi este mintea.

Frumuseţea care atrage ca un magnet este şi cea care ridică primul semn de întrebare: în spatele ei este prostie sau nu? Şi-atunci porneşti relaţiile din prag de inferioritate, fiindcă ai multe de demonstrat dincolo de prima impresie de înger picat din cer. Ai multe etichete de dezlipit de pe frunte, iar dintre cele amintite de autoare enumăr: naivă, proastă, curvă. Aş adăuga arogantă, piţipoancă şi videochatistă, că sunt autentice. Pentru că logica e una şi (ne)bună: dacă-ţi arăţi silicoanele în selfie-uri pe Facebook, păi probabil n-ai nimic în cap. Şi dacă ai, nimeni nu-ţi dă drept la replică. Se spune că ai cam 20 de secunde să atragi atenţia unui om odată ce ai deschis gura, iar dacă mai distragi şi atenţia cu buclele tale perfecte şi buzele roşii, poate chiar mai puţin. Deci printre două citate de viaţă şi un selfie cam ce impresie crezi că dai? Mai crezi acum că frumuseţea îţi dă un avânt sau fix un şut în fund?

Din când în când, aş vrea să-mi dau frumuseţea jos, temporar. Să o şterg cu buretele, nu doar cu demachiant, ca să fiu sigură că nu influenţez cu ea decizii, răspunsuri sau stări. Să nu fie ea motivul unui zâmbet sau unui loc mai mai bun. Şi să vedem atunci, doar eu şi mintea mea, ce putem obţine şi cine rămâne aproape.

Articoul de la bază îl găsiţi aici: http://www.catchy.ro/femeile-inteligente-stiu-ca-frumusetea-este-un-handicap/107630  .

Advertisements
Posted in Emoţii, Experienţe | Tagged , , , , | Leave a comment

Disonanța cognitivă și efectele ei

Viața este și a fost întotdeauna despre alegeri. În afară de tine ca individ, aproape nimănui nu-i pasă prin ce ecuație ai trecut ca să ajungi la o decizie, ci acțiunea înfăptuită în final. Dar ce faci atunci când alegerile nu-s totuna cu ceea ce simți? Ce-ți spui atunci când ceea ce crezi că este bine și ceea ce vrei să faci nu sunt pe aceeași linie?

Mi-am propus să scriu câteva lucruri despre disonanța cognitivă, o teorie despre care am citit prin facultate și care m-a ajutat să înțeleg mai bine oamenii și acțiunile lor, oricât de ciudate sau aberante pot părea la un moment dat. Nu am studii de specialitate, deci ceea ce scriu este strict opinia unui amator. Exemplul cel mai cunoscut care stă la baza teoriei este fumatul. Oamenii fumează, deși știu că au șanse crescute de a face cancer. Știu că își fac rău și nu vor să-și facă rau în același timp. Trăiesc cu două stări mentale care se exclud. Ca să poată păstra comportamentul care le aduce plăcere, încearca să-și spună minciuni (pe care ajung să le creadă) sau să diminueze gravitatea acțiunii, prin căutarea de noi argumente și mutând vina pe factori externi. Disonanța cognitivă generează astfel o stare de tensiune la nivel psihic, pe care uneori nu o putem conștientiza, din cauză că trăim cu două opinii contradictorii, dar siameze. Am înțeles astfel că psihicul uman își autoanalizează faptele prin acest filtru. Am ajuns să înțeleg de ce, dincolo de principii și valori, am făcut lucruri pe care poate le-am desconsiderat sau criticat la alții. Am reușit să înțeleg de ce a început să-mi placă o activitate după ce mult timp am susținut că o detest și să pot să trăiesc recunoscând că acum îmi place. Cu siguranță, fiecare dintre noi a trecut cel puțin o dată printr-o situație neplăcută, o vină sau o depresie, când nu a reușit să găsească soluții sau să-și explice înțelesul a ceea ce s-a întâmplat. Dar oare câți au realizat de ce și cum, odată cu trecerea timpului, acea amintire deranjantă scade în intensitate și ajunge, măcinată zilnic de mii de gânduri, sa fie acceptată de psihic? Acum pot înțelege mai ușor de ce, în urma unor acțiuni care au încălcat principii fundamentale ale sinelui sau a unor greșeli ale trecutului, ajungem să ne spunem că ceea ce am făcut este, poate, pardonabil sau măcar rezonabil. Creierul va găsi întotdeauna o modalitate de a face elementele contradictorii să conviețuiască.

Pe mine am aplicat teoria, și în linii mari, am reușit să fac lumină. Până și acceptarea acțiunilor mele, dincolo de păcate și de judecata proprie, este o disonanță cognitivă.  În mod normal, oamenii trăiesc într-o stare de consistență cognitivă, și anume gândurile și acțiunile lor se suprapun. Caută să se înconjoare cu un anumit tip de prieteni, urmăresc anumite valori și își găsesc liniștea alături de oameni cu pasiuni similare. Trăind cu și printre oameni, disonanța fiecăruia afectează și conexiunea dintre noi. De asta vreau să aduc în discuție și aspectul disonanței cognitive în raport cu ceilalți. Fac referire la două întrebări care, în linii mari, acoperă situațiile pe care le întâlnim zilnic: 1. ce gândești atunci când afli un lucru profund negativ despre un om pe care il știai ca fiind bun la suflet, respectabil? și 2. ce faci atunci când afli un lucru bun, înălțător despre o persoană pe care desconsiderai?  În mod normal, dincolo de intensitatea acțiunii negative/pozitive petrecute, contează cantitatea. Câte bile albe ai avut la o bilă neagră și viceversa?

Așa judecă oamenii, fără chiar să știe cum o fac. Așa ești iertat sau blamat, uitat sau iubit. Este interesant de văzut că oamenii au tendința de a crede răul mai ușor decât binele, din cauza scutului pe care ni-l punem atunci când ieșim în lume. Pornim de la premiza că oamenii sunt răi și egoiști până la proba contrarie,  de aceea ne surprinde mai tare generozitatea decât disprețul și ura, pe care le întâlnim la tot pasul. Dacă despre un om pe care ai pus eticheta de bun,  care a arătat respect față de tine și ți-a fost prieten, afli că a făcut un gest/o acțiune care încalcă principiile tale fundamentale de viață – a furat, a bătut, a înșelat, a mințit – dar care nu te afectează în mod direct, cum reacționezi? Judeci de la punctul zero sau de la momentul curent?  Judeci după gravitatea faptei sau după background-ul pe care îl ai despre el? Te vei lovi atunci de disonanța cognitivă, vei încerca să te detașezi puțin de situație, să te închizi în cercul propriei judecăți și să pui lucrurile în balanță. Rezultatul se va reflecta în atitudinea ta față de omul judecat.

Sunt conștientă că mulți oameni grăbesc procesul și ajung să judece spontan, contextual. Tocmai de aceea, am apreciat întotdeauna persoanele care s-au luptat cu disonanța și au reușit să îmbrățișeze neutralitatea, prin cea mai corectă, poate, judecată –  “dacă ceea ce a făcut individul X nu mă afectează pe mine sau nu pune în primejdie relația mea cu el, atunci imaginea inițială va fi nealterată”. Viața mi-a oferit suficiente ocazii de a mă afla într-un cerc cu oameni care așteaptau să mă judece pentru faptele mele. M-am uitat către fiecare și am reușit să înțeleg sau să accept judecata, simplă sau complexă, prin prisma relației dintre noi. De multe ori, situații ca astea ne aduc aproape prieteni adevărați și oameni de calitate, care au capacitatea de a vedea dincolo de fapte și de a înțelege, probabil, mecanismul și efectele rațiunii umane. La urma urmei, trebuie să acceptam comportamentul uman în toate formele sale. Toți încercăm așa cum putem mai bine să ne trecem viața prin filtrul rațiunii și ne blocăm de multe ori prin labirintul disonanței, dar suntem triumfători dacă reușim să găsim ieșirea, acceptându-ne varietatea de stări, vicii și greșeli, ca un cumul de factori ai ființei umane.

 

 

 

 

Posted in Experienţe | Tagged , , , | Leave a comment

Te-ai supărat? Acum îți trece…

Acum mulți ani, mama m-a găsit în fața blocului țipând la o vecină de vârsta mea, pentru că mă lăsase baltă cu întâlnirea. Zice ea că i-aș fi reproșat cu mult patos că nu a venit să ne jucăm când a promis și că am plecat înfuriată acasă, plângând. Vizual nu-mi amintesc multe, emoțional însă momentul pare încă viu. Fata aia n-a înțeles ce-i ceream la vremea respectivă. Mi-a zis a doua zi: “Te-ai supărat? Hai că îți trece…”.

Acela a fost doar începutul unui lung șir de momente în viața mea, din care am fost nevoită să înțeleg că nu contează dacă te superi, îți va trece. Daca nu-ți trece azi-mâine, tot îți trece. Pentru că altfel n-ai cum să întreții o relație cu o făptură umană. Poți doar să-ți iei pisica în brațe și să te culci. Toți oamenii greșesc, mai mult sau mai puțin, mai grav sau mai ușor. Supărarea nu este decât diferența dintre ce așteptări ai avut de la ei și ceea ce au făcut ei de fapt. Am avut supărări lungi, unele de ani de zile, pe care le regret. Daca m-aș întoarce în timp, poate că unor persoane le-aș spune “Hai că-mi va trece”. În timp, m-am obișnuit să mă supăr în liniște, pe treaba mea, și acum nu mai știu să răspund la întrebarea asta. Așa că zic simplu, lasă, că-mi trece.

De fapt și de drept, nu mi-a trecut niciodată. Teoria e teorie, practica e lucru mare. Simt fiecare supărare ca pe un tatuaj, mă uit la ea și e tot acolo, chiar dacă durerea facerii a dispărut. Prietenii îmi spun că pun prea mult la suflet. Cred că uneori dă pe-afară de cât am băgat în el.  Dacă-l mai golesc, par rece și supărată, dacă-l umplu, mă supăr ușor.  E o linie atât de fină între supărare, dezamăgire și trădare, încât trebuie să fii foarte cerebral ca să poți să le distingi. Uneori le-am încurcat atât de tare că m-am trezit supărată pe oameni buni și oferind totul unor oameni de nimic. Încrederea și așteptările te fac vulnerabil, te îngroapă. Și în definitiv, dacă ești sub, n-ai cum să treci peste.

Interesant este că oamenii te întreabă de cele mai multe ori dacă te-ai supărat, nu dacă te-au supărat. Destul de corect gramatical, zic eu, pentru că tu ești cel care se supără, în funcție de cum ai perceput situația. Ceilalți din jurul tău sunt doar niște pioni care fac mutări după cum le dictează mintea, tu doar încasezi loviturile dacă nu știi cum să te aperi.

Așa că mă lovesc, cad, mă supăr, mă ridic. Și de-acum îmi și trece. Because no matter what, get up, show up and never give up! 🙂

Posted in Emoţii, Experienţe | Leave a comment

David și Alessia – copiii mileniului III

La coadă la supermarket, aud o mamă cum își strigă fetița “Alessia, ce faci cocoțată acolo, treci încoa’”. Alessia se uita lung după David, care scormonea ceva în căruț la câțiva metri mai încolo…

Este doar o poveste, din numeroasele povești cu David și Alessia pe care le aud frecvent. Ce au special aceste nume de au înlocuit cuplul Ana & Ion al vremurilor trecute? Lucrez cu publicul și am ocazia să văd zilnic nume de copii. Pot să spun printr-o observație participativă că cele mai populare nume pentru copiii născuți după anul 2000 sunt:

  • Fete: Daria, Alessia, Sofia, Eva, Sara
  • Băieți: David, Luca, Darius

Se pare că nu sunt singura care le-a constatat. În 2009, Alessia era pe locul 48/157 (într-un articol pe care l-am citit) în topul numelor de fete, iar Daria pe locul 10, cu peste 3000 de copii botezați așa. În acest timp, pentru nou-născuții de sex masculin, David a fost cel mai ales nume în 2011.

Fără să realizeze ce au făcut, părinții au creat un trend. De prin 2000 a început moda numelor anti-românești, simple, dar totuși cu impact.  Sunt convinsă că și-au dorit ca cel mic să aibă un nume diferit, să fie special. Alexandra s-a transformat în Alessia și Ana-Maria în Anne-Marie. Nu știu dacă au anticipat că toți ceilalți părinți vor încerca același lucru și într-un final cataloagele la școală vor fi pline de nume identice. Fără doar și poate, trendul e contagios și se perpetueaza. A ajuns chiar și la mine, în ciuda faptului că scriu despre aceste lucruri. Îmi doresc ca, atunci și dacă voi avea o fetiță, să o cheme Emma. Șoc și groază – s-ar putea sa fie cel mai popular nume al anului 2017, din ce am citit într-un articol recent, deși (nu știu cum) nu l-am întâlnit în jurul meu la niciun copil.

Acesta nu este singurul trend. Fiecare copil cu nume deosebit are și un al doilea prenume, care de regulă este un nume de sfânt. Nu știu exact dacă societatea românească încă mai ține la asta, deși ar trebui să-mi fie destul de clar că suntem un popor religios. Totuși, tind să cred că numele de sfânt adăugat pe certificatul de naștere este ales pentru ca cel mic să aibă o zi onomastică. Unii dintre noi avem chiar două, deci să nu fim egoiști! Și-atunci s-au realizat următoarele combinații: Alessia Maria, Sofia Maria, Sara Ioana, David Andrei  etc.

Daca gândirea asta am înțeles-o, încă nu pricep de ce unii părinți dau nume din filme sau videoclipuri. Am auzit/văzut următoarele nume: Arya (evident – Game of Thrones) și Ariana (Grande???). Cred ca am vazut o dată și Ryanna, scris așa. Numele sunt frumoase auditiv, dar de ce? Ce relevanță au aceste nume pentru un copil român? Ce vor reprezenta aceste nume peste 30 ani? Ele vor fi mereu asociate personajului, nu omului. Copiilor le va fi greu apoi să se desprindă de imaginea generată de nume.

Sunt sigură că ce-am văzut și întâlnit este doar o mică parte din ce va urma. Mă aștept ca generația 2020 să debordeze de nume inedite. Nu deschid cutia Pandorei, dar psihologic vorbind omul tinde să ofere copiilor ceea ce n-a putut avea. Cred că tuturor ne-a plăcut la un moment dat în copilărie un nume și ne-am spus “pe copilul meu o să-l cheme…”. Mulți și-au ascuns al doilea prenume de ochii lumii, pentru că era o Margareta sau un Costinel, și și-au promis că ai lor se vor putea mândri în lumea întreagă cu numele pe care îl vor alege. S-ar putea însă ca toți copiii cu numele dorite de noi să ajungă la rândul lor adulții care vor căuta ce n-au avut…

Posted in Experienţe | Tagged , , , , , , | 2 Comments

Parfumuri elefant.ro: fake sau nu?

În urma review-ului  scris acum 2 ani, am revenit după o nouă achițizie. Cum casele de parfumuri Nina Ricci și Cacharel nu se ridică, din punctul meu de vedere, la nivelul Givenchy, Dior, Lancome, Chanel sau Versace am fost probabil indulgentă și m-am mulțumit cu validarea parfumurilor pe site-ul www.checkcosmetic.net. În timp, parfumurile nu au persistat așa cum mi-aș fi dorit.

De curând mi-am cumpărat un alt parfum, Bright Crystal Absolu (Versace) – apă de parfum, de la elefant.ro. Am avut de această dată așteptări mai mari pentru că am mai cumpărat parfumuri de la Versace și cunoșteam persistența unora dintre ele. În plus, am avut ocazia să testez acest parfum la cineva și mi-a plăcut f17028818_1446313385387644_244193511_noarte mult.

 

După ce am verificat că are codul inscripționat pe cutie, am încercat parfumul pe încheietura mâinii și mi s-a părut ușor diferit de cel pe care îl știam (avea un miros difuz). Am trecut apoi la testarea codului pe www.checkcosmetic.net, unde mi s-a confirmat autenticitatea parfumului prin data fabricației. Mi s-a parut însă ciudat să văd că pe acest site îmi apăreau reclame de la elefant.ro. Hmm?!  Cum ceva mă nemulțumea în continuare la acest parfum, am căutat posibilele defecte care ar fi putut contesta autenticitatea. Și am găsit așa:

 

  1. Imprimarea codului

Batch code-ul parfumului este imprimat pe cutie si pe folia de pe fundul sticlei. Nefiind un număr imprimat pe sticlă, mi s-a părut foarte ușor de schimbat, pentru că folia se poate dezlipi cu ușurință și atunci parfumul rămâne fără niciun cod.

17006153_1446313395387643_2094563647_n

  1. Calitatea pulverizatorului

Încă de la desfacerea parfumului, am sesizat că atomizorul are duza prea mare și împiedică pulverizarea normală, astfel că la apăsare lichidul curge, nu este pulverizat. O astfel de problema este deobicei caracteristică parfumurilor folosite și reumplute. Desigur, poate fi vorba de un defect de producție și s-a nimerit fix la parfumul meu, dar un parfum original Versace n-ar trebui să aibă problema asta.

  1. Mirosul și persistența

După 3-4 pulverizări pe piele, parfumul începea să se simtă în aer. După cel mult o oră, se mai resimțea foarte puțin pe piele și vag pe eșarfă pe care o ținusem la gât.

Concluzii:

Încep să mă îndoiesc de originalitatea parfumurilor de pe elefant.ro. Diferența de preț față de duty free-uri spune multe lucruri și se simte în calitatea produsului. Nu am dat retur parfumul, pentru că raportul calitate-preț mi s-a părut decent și nu este parfumul meu de bază. Este posibil ca unele parfumuri să fie niște replici foarte reușite, în timp ce altele să fie originale. Dar atunci cum explicăm validarea codului pe www.checkcosmetic.net ? Se poate să fie coduri clonate, dacă sunt inscripționate doar pe etichetă și nu sunt gravate pe fundul sticlei. Pe site-ul respectiv apare doar data fabricației, care verifică existența parfumului la producător, dar nu menționează și în ce magazin a fost distribuit. În cazul acesta, cred că este destul de ușor să aplici o eticheta cu un cod original pe o sticlă reumplută. Voi ce părere aveți?

Posted in Reviews | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Vacanţă la Mamaia

Vreau să-mi amintesc de copilărie, de vacanțele de vară, pe care le așteptam cu multă nerăbdare și bucurie, când mama ne ducea la mare, la Mamaia, la unul dintre hotelurile de 3 stele care încă există și azi. Cred că era cel portocaliu, de la intrarea in stațiune. Acolo împărțeam un apartament toți 4. Am prins un an în care mai erau doar camere duble cu pat suplimentar, așa că am dormit în același pat cu fratele meu, eu la un capăt, el la celălalt și îmi plăcea ca îi puteam gâdila tălpile înainte să adorm. Mama se punea bine cu recepționista încă de la sosire, ca să ne dea o camera mai bună, la etaj. Alor mei nu le-au plăcut niciodată camerele la parter sau la etajul 1, cred că de la ei m-am molipsit și eu. Spuneau mereu că în România se fură de la etajele astea. Paranoia e mare, dar se pare ca fusese un incident cu un an în urmă, când unor turiști de la etajul 1 le-au intrat hoții pe geam.La restaurant, aveam o masă alocată conform numărului camerei. Îmi amintesc și acum fețele de masă albe și uzate. care se refoloseau în fiecare an. Nu mâncam pe săturatelea, pentru că așteptam mereu să ieșim și să-i cer tatălui meu shaworma sau gogoșele cu ciocolată de la tonetele de pe faleză.

Locul meu preferat era Satul de Vacanță, unde puteam să mă dau în tiribombe și să atârn cu capul în jos deasupra stațiunii. Tata, fiind singurul iubitor de adrenalină din familie, se suia în mașinăriile astea cu mine şi mama zicea tot timpul că i se face rău când ne vede acolo sus. Emoţiile se instalau când stăteam la coadă la “ciocanul” The Ranger, caruselul care a apărut în Mamaia prin 2008 şi devenise cel mai popular. Încă mai am un gol în stomac când merg acolo, dar de fiecare dată mă aşez în primul rând ca să pot să văd toată staţiunea luminată de sus. Când începe să mă învârtă cu viteză simt adrenalina cum pătrunde în vene şi apoi, când ajunge sus, mă lasă cu capul în jos, cu părul atârnând în gol şi aud scârţâitul opririi, urmat de o linişte profundă.

După ce-mi făcea hatârul cu parcul de distracţii, tata ne ducea la biliard, iar apoi o luam la pas către hotel, savurând hamsiile cumpărate la intrarea în stațiune. În fiecare seară ieșeam la plimbare, mergând dintr-un capăt în altul al stațiunii şi apoi neașezam la o terasă pe malul mării. Îmi amintesc şi acum acea terasă de la capătul stațiunii, unde astăzi întoarce gondola.  O terasă fără nume. Avea mesele așezate chiar pe nisip și întotdeauna, până ne aducea ospătarul comanda, eu mă descălțam de sandale și alergam până la malul mării. Meditam acolo câteva minute, uitându-mă la stele și imaginându-mi cum va fi când voi veni cu iubitul meu aici, la aceeași terasă, cândva în viitor. Apoi mă întorceam zburdând prin nisip, iar masa era deja servită.

Prima data când am mers la discotecă a fost la Mamaia. Era de fapt o terasă situată la etaj, deasupra buticurilor cu haine. Urcai pe o scară laterală exterioară şi ajungeai în acest loc obscur, cu mese simple, unde 2-3 animatoare cu aer adolescentin dansau pe boxe. Se puneau melodii comerciale, care atunci erau în voga, precum “Raisa” – FlyProject. Ce îmi mai plăcea! Mă simţeam ca o domnişoară importantă, chiar dacă imaginea mea de copilă energică era cel mai probabil nedorită în acel loc. Ne plăcea localul pentru că era împărţit în două sectoare: discotecă şi zona de biliard. Când ne plictiseam de dansat, ne mutam la joc. Tata şi fratele meu aşteptau mereu pe scaun, fiindcă nu dansau. Dar într-un an, tata a dansat cu entuziasm pe melodia “Străzile”  de la BUG Mafia, gesticulând ca un urs simpatic. Nu m-am dus să-i ţin companie, pentru că mi-era teamă să nu se aşeze la loc pe scaun, aşa că l-am privit amuzată de la masă.

Mamaia îmi aminteşte de copilărie. Cum mari îmbunătăţiri nu s-au făcut în partea de sud a staţiunii, retrăiesc amintirile de fiecare dată când merg acolo, vara, câte un weekend. Încă mai există sala de jocuri “Cleopatra”, unde mergeam la ping-pong şi biliard. N-am intrat să văd ce activităţi se mai practică acolo, dar îmi este suficient să-i văd numele de afară şi să-mi amintesc de toate. Aşa cum spunea  Octavian Paler, “nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe”, dar amintirile sunt singurele care ne trezesc din somnul vieţii cotidiene şi ne fac să tresărim, să zâmbim şi să mergem mai departe.

 

Posted in Călătorii, Emoţii, Experienţe | Tagged , , , | Leave a comment

7 jocuri pe care nu le mai joacă nimeni

Mă gândeam zilele trecute la jocurile de pe telefon care au dispărut direct proporţional cu nivelul de popularitate pe care l-au avut. Erau atât de virale, încât stăteam cu telefonul în priză ca să ne jucăm sau convocam grupuri pe Facebook ca să ne ajutăm. Astăzi, nu se mai întreabă nimeni de ele. Doar eu, poate, care mă gândesc ce le trebuie oare unor jocuri ca să nu ajungă la uzură morală totală într-un timp atât de scurt.

  • PixWords

Când a apărut aplicaţia pe telefon, a fost nebunie. Cred că se întâmpla în 2015. Toată lumea întreba cum se numeşte jocul, ca să îl înceapa mai repede. Ne dădeam mesaje, ne sunam, ne postam print screen-uri, numai să ne ajute prietenii să găsim cuvântul. Eu am reuşit să ajung la nivelul 135, pe acolo m-am oprit. La câteva luni după, n-am mai auzit de PixWords.  Mai joacă cineva azi?

pixwords

  • 2048

Acum că mă uit mai bine la numele acestui joc, pare ceva apocaliptic. Pentru cine nu ştie jocul, trebuia să înmulţeşti numerele din chenar (multiplii de 2), până ajungeai la suma de 2048. De cele mai multe ori te încurcai până nu mai erau căi de ieşire, pentru că apărea cifra 2 de fiecare dată când eliberai o căsuţă. A fost un joc incitant, creat iniţial să-ţi pună gândirea în mişcare, dar după ce îl jucai repetitiv realizai că poţi ajunge la 2048 şi dacă trăgeai de căsuţe la întâmplare. Şi-a pierdut valoarea şi el. Poate îl reluăm peste 31 de ani, odată cu anul în cauză.

2048-game-keys

  • Fruit Ninja

Ce mai tăiam fructele alea în 2010! Cred că a fost unul din jocurile care mi-au dat febră la mâini mai ceva ca Mortal Kombat pe Xbox. Nu am înţeles niciodată cum ajungeau unii la 1000 de puncte. Eu am avut maxim 700. Tăiai fructe ca la salată, iar când venea rodia, dacă nu aveai dexteritatea să o “freci” de cel puţin 40 de ori, te simţeai cel mai prost jucător. Încă mai am jocul pe tabletă, dar mi-am pierdut şi interesul…şi rapiditatea.

fruit-ninha

  • Cafe World

Nu ştiu dacă au auzit mulţi de jocul ăsta, pentru că se juca doar pe Facebook. Era genul de joc la care aveai nevoie de ajutorul prietenilor internauţi şi cărora dacă le dădeai invitaţie, primeai cel mai probabil block. Trebuia să construieşti un restaurant şi să ai grijă să nu arzi mâncarea. În funcţie de ingredientele de care dispuneai de la nivel la nivel, timpul de preparare putea să ajungă şi la 24 de ore. Asta însemna că trebuia să intri pe Facebook în fix 24 de ore ca să-ţi iei mâncarea de pe foc. A fost nebunie pentru cei care l-au jucat, era dependenţa maximă de Facebook. Jocul parcă s-a evaporat, n-am mai jucat nici eu şi n-am mai primit nicio invitaţie. Pe cât a fost de adictiv, pe atât de repede s-a plicitisit lumea să stea la tigaie.

cafe-world_2_big

  • Angry Birds

Mă încumet să spun că Angry Birds a fost unul dintre cele mai longevive jocuri online. Cred că s-a întâmplat aşa, pentru că a pornit de la un concept nou şi nu o relansare de joc. Omorâtul porcilor cu păsări grăsane trase prin praştie nu avea cum să nu fie amuzant şi suficient de convingător ca să-l încerci. Până şi tata l-a jucat. Angry Birds încă mai există, cu extensiile “Space”, “StarWars” etc., doar că trasul cu praştia a ajuns la saturaţie şi, ca orice alt joc al mileniului trei, s-a stins treptat.

angry-birds-22

 

  • Pokemon Go

Anul 2016 pe Facebook cred că s-a numit anul pokemonilor. Este unul dintre puţinele jocuri pe care nu le-am jucat, că m-am speriat de cât de contagios era. Şi, între noi fie vorba, îmi cerea cam multe lucruri. Nici nu cred că trebuie să-l menţionez în detaliu, că toată lumea a auzit măcar o dată cum se “prinde un pokemon”. Ce m-a uimit este că oamenii au pierdut interesul pentru joc mult mai repede decât şi l-au pierdut copiii anilor ’90, când strângeau abţibilduri cu pokemoni de la croissantele Chipicao. Când vrei să rebranduieşti un joc-film mult iubit de acum 20 de ani, trebuie să-i adaugi ceva mai multă valoare decât nebunia revenirii. Asta se pierde uşor printre toate lucrurile la care avem acces în ziua de azi.

dratini

 

  • Minion Rush

Aş vrea să cred că încă aleargă lumea după banane, dar nu ştiu ce să zic. Este unul dintre cele mai frumoase jocuri dinamice, tip aplicaţie, din ultimii 5 ani. Aveai nevoie de un smartphone cu grafică bună, ca să nu dai cu minionul de toţi pereţii când începeai să alergi cu super viteză. Îmi amintesc că pe vremea aia aveam un Samsung micuţ şi mă jucam cel mai mult pe telefonul prietenului meu, carea avea S3. Competiţia între prietenii de pe Facebook era cea care te ţinea legat de joc, trebuia să ajungi şi tu în primii 3! Mi-ar plăcea ca jocul ăsta să nu dispară, mai ales că seriile Despicable Me şi Minions încă sunt pe val.

original-baa49fbf01

Posted in Experienţe | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Depresia de a avea totul

Trăim o perioadă în care depresia este cea mai întâlnită boală. De ce? Nu mergem la război, nu ne-au fost împușcați părinții, nu am fost obligați să ne căsătorim cu parteneri pe care nu-i iubim, nu mâncăm pâine uscată cu sare. Atunci de ce?

Am tot căutat explicații pentru acest sindrom inexplicabil al generației noastre. Am găsit până acum două puncte de vedere pertinente, care mi-au făcut pielea de găina. Primul, pe care l-am gasit acum un an, a fost “Lucy is unhappy” , unde este exemplificat schematic fenomenul nefericirii printr-un personaj reprezentativ al generației  Y – Lucy. Apoi, de curând, am urmărit discursul autorului britanic Simon Sinek – Simon Sinek on Millenial and Internet Addiction, dar și alte materiale ale sale publicate pe YouTube, în care abordează subiecte similare pe tema comportamentului milenialilor. Toate aceste articole și clipuri îmi întăresc convingerea că starea pe care o resimțim este dată de împrejurările în care ne-am născut și am copilărit.

Se pare că punctul comun al generației Y este depresia, nefericirea. Vorbim aici despre tinerii născuți cu aproximație între anii ’90 și ’95, care au avut o copilărie fericită, cu de toate, care au avut părinți iubitori, grijulii, care au făcut totul să le ofere ceea ce ei n-au avut în comunism. Vorbim despre copiii cu șanse la viață, cu acces la cultură, educație, copii cărora li se spunea că sunt cei mai buni, erau felicitați acasă de părinți și susținuți financiar să urmeze facultatea. Sunt copiii care astăzi, la 20-25 de ani, încă stau cu părinții sau încă primesc bani de la părinți. Nu au gânduri serioase de a întemeia o familie, pentru că sunt focusați să caute perfecțiunea. Sunt cei cărora le este mult prea lene să facă orice le deranjează confortul, cei care se culcă după 12 noaptea și consideră că inteligența lor debordantă este motivul pentru care au acest program. Vorbim despre aceia care orice și-au dorit au primit, chit că a fost vorba despre o păpușă Barbie, un Playstation sau un smartphone.

Se prevedea un început perfect pentru ei, dar cine și-ar fi imaginat cât poate fi de periculos să ai de toate? Pe la vârsta de 13-14 ani,  lucrurile s-au stricat, când au primit Internetul și l-au întors împotriva lor. Acei copii suntem noi. Ni s-a spus atât de mult că suntem frumoși, deștepți, dar mai ales speciali, încât ne-a rănit crunt când am descoperit că suntem de fapt milioane de copii speciali. Noi știm că “special” nu are termen de comparație, pentru că ne-am născut cu gramatica la gură. Atunci, cine e special? În lumea noastră virtuală, începând de la Hi5, până la Facebook și Instagram, am încercat să ne arătăm calitățile, de cele mai multe ori efemere: frumusețea, bogăția. Am arătat minciuni, am putut să mimăm lumea pe care ne-o dorim și ne-am hrănit cu falsitatea altora. Ne bucurăm virtual când alții sunt fericiți, când de fapt tot ce încercăm este să ne duelăm în fericire. Când închidem Internetul și mergem la culcare, suntem nefericiți, avem insomnii, adormim greu. De ce? Pentru că simțim că ceva ne lipsește, dar nu știm ce, pentru că nu vedem lipsurile. Suntem orbiți de ce afișează ceilalți. Tot ceea ce avem astăzi pe Facebook, noi am creat, doar că cineva s-a prins din timp și a făcut bani din nevoia noastră. Ne-am format o lume în care vrem să fim apreciați de ceilalți, pentru că ne-am obișnuit încă din copilărie să ni se spună cât suntem de minunați.

Așa cum spunea și Simon Sinek, cât timp suntem “conectați”, intrăm într-o stare de bine, ca dependența de drog, dar nu putem obține 2 lucruri: satisfacția profesională și iubirea. Un moment  în care suntem forțați să trăim realitatea este atunci când mergem la serviciu. Și asta ne deprimă, rău. Chit că avem un job bun, stabil, bine sau prost plătit, e deprimant. Pentru că părinții ne-au făcut să credem că dacă terminăm cu brio facultatea vom fi super tari. Și noi ne-am desenat acest job ideal, care arăta cam așa: o funcție cât mai pompoasă pe hârtie,  salarii de la 1000 euro în sus (pe principiul lasă frate, că eu sunt bun, dacă nu îmi dau ei, îmi dau alții), uneori să se lucreze de acasă și programul să înceapă de la 10 dimineața cel devreme. Și bum! Ne strâmbăm la 2000 lei, firma se poate lipsi de  noi, muncim pe bune, de la 9 la 18 și  uneori și peste program. Cineva să îi explice copilului special, acum adult ca oricare altul, ce înseamnă asta? Că el aștepta altceva de la viață. Aș putea chiar prezice că generația asta va schimba multe job-uri până la pensie sau se va remarca prin mulți antreprenori, pentru că nu acceptă compromisuri, nu vrea să asculte de nimeni și nu  îi este teamă de schimbare.

Am întrebat-o într-o seară pe bunica mea: “Mamina, tu când te trezeai la 5 dimineața să mergi la serviciu, nu erai deprimată?”. Și mi-a răspuns ferm că nu. Mi-a explicat că pentru ea asta însemna viața. Te trezeai devreme, mergeai la serviciu, veneai acasă, găteai sau petreceai timpul cu familia și, cum nu erau alte surse de entertainment, la ora 21 te culcai. Mi-a spus că nu s-a gândit niciodată că viața asta ar fi tristă. Mie mi s-a părut un coșmar, dar i-am invidiat starea de liniște cu care îmi povestea, o stare pe care eu nu reușesc să o ating niciodată. Pe mine și pe noi, formatorii generației Y, ne cuprinde altceva. Am numit starea asta depresia de a avea totul. Deși avem toate resursele și mijloacele necesare să  avem o viață nu doar ușoară, dar și împlinită, uneori am vrea altceva. Nu știm ce, dar să fie ceva nou, ceva bun, ceva special pentru noi. Dacă se poate, să fie ca al altcuiva. Să avem și noi. Și când obținem, o luăm de la capăt. Trăim un sentiment recidivant, care ne macină și, cel mai adesea, ne împiedică să fim așa deosebiți cum ne imaginăm.

În încheiere, mă văd nevoită să admit că nu am găsit un leac pentru starea asta. Mi-o pot explica în detaliu, dar nu pot să o alung. Ar putea fi suficient că o recunosc, dar nu, este dureros de ironic să realizezi cum depresia crește proporțional cu lucrurile pe care le obții…

Posted in Emoţii, Experienţe | Tagged , , , , , | Leave a comment

Scrisoare către viitor

Te-am așteptat atât de mult încât oboseala mi-a pătruns în suflet. Am visat atât de des momentul revederii încât l-am trăit deja de nenumărate ori. Mereu altfel, la fel de intens, cu teamă și lacrimi, cu speranță și zâmbet. Acum că vei veni atât de repede, nu știu cum să te îndepărtez. Mi-e teamă că nu sunt pregătită pentru tine. Am exersat de multe ori revederea noastra. Mi te-am închipuit atât de mult, încât nu mai știu cum aș vrea sa fii când vei veni. Cred că ai fost mai bland, mai cald, mai atent, atunci când te-am creat în mintea mea. În realitate, cred că vei fi rece ca gheața și nepăsător ca moartea. De vei veni cu totul altfel decât te aștept, atunci să mă lași să exersez din nou alinarea suferinței, pentru că am trăit atât de oarbă cât timp te-am așteptat. Nu am văzut prezentul, ci l-am trăit în neștire, pentru că m-am gândit neîncetat la tine. Tu ai fost în mintea mea și ieri și azi, dar numai mâine vei însemna adevărul.

Aș vrea să mă lași să uit de tine, din când în când, măcăr pe înserat. Să pleci peste noapte și să vii când îți e timpul. O, tot eu te îndepărtez, știu, și tot eu te atrag înapoi ca un magnet! Dar tu îmi știi felul, eu nu știu ce vreau. Cu teama de eșec,  te-am creionat în fiecare zi, mereu mai bun, mereu mai frumos. Te-am ridicat în slăvi în fața lumii și ai fost regele meu de atâtea ori. Aș vrea să te văd așa cum te-am dorit, să știu că a meritat să te aștept. Dar glob cristaldacă nu va fi să vii frumos, mă voi împăca cu gândul.

M-am gândit acum, când ești atât de aproape, că dacă vii defect, e vina mea. N-am știut cum să te aștept cuminte și am umblat în mecanismul tău. L-am stricat? Sa-mi spui, te rog. E vina mea că te desenez aiurea zi de zi. O voi lua de la capăt ca o luptătoare, iar data viitoare am să te pierd și mai frumos…

Posted in Emoţii, Ficţiune | Tagged , , , , | Leave a comment

De ce credem în zodii?

Ne place să citim despre zodii și să ne însușim caracteristicile lor, ca apoi să ne dăm atotcunoscători ai firii omului. E ca și cum am putea vedea viitorul sau am putea anticipa cum o să ne înțelegem cu oamenii pe care de fapt nu îi cunoaștem. Zodiacul ne dă din când în când acea putere supranaturala pe care nu o putem refuza.

Când citești câte ceva despre zodia ta și se potrivește cu felul în care te vezi pe tine, începi să crezi mai tare. Reușești să îți explici comportamentul în fața celorlalți și pui toate defectele tale pe seama zodiei. Devii cineva deosebit printre cele 12 semne. Asta e prima fază. Apoi începi să te gândești că și alții născuți în zodia ta îți seamănă. Cu siguranță, pe baza coincidențelor, vei întâlni persoane cu aceeași zodie ca a ta, care îți vor deveni apropiate. Veți fi diferite totodată, pentru că, guvernați sau nu de semne și  constelații, oamenii își construiesc caracterul și personaliatea pe baza altor factori. Valorile și principiile unui om nu se pot supune zodiei. Aici e nivelul maxim până la care putem crede în zodiac. Dincolo de asta, e absurdul.

Nu știu câți se mai uită astăzi la Neti Sandu sau la Urania (dacă mai există). Oamenii au început să înțelegă că zodia nu prezice viitorul și nici nu te definește în preferințe și acțiuni. De ce se spune că două persoane cu zodii identice nu se potrivesc? Pentru că zodia îți conturează niște caracteristici, dar nu stabilește direcția unor lucruri. Spre exemplu, zodia te poate caracteriza ca fiind ambițios și determinat. Nu îți spune și când, unde, cum. Dacă două persoane cu aceeași zodie își pun ambiția în direcții opuse, deja drumurile lor se bifurcă.

Cum îți dai seama cu cine te potrivești? Nu îți dai seama după zodie, cu siguranță, pentru că preferințele, valorile și principiile sunt cele care pot lega sau dezbina oamenii. Poți să anticipezi însă în ce direcție nu veți merge cu siguranța  și să accepți mai ușor diferențele dintre oameni. Din punctul meu de vedere, singura parte a zodiacului care merită folosită și care s-a dovedit utilă este gruparea zodiilor în 4 categorii: aer, apă, pământ, foc. Nu sunt create la plesneală, ci reprezintă elementele componente ale universului.

AER – Vărsător, Gemeni, Balanță

Adică zodiile cu capul în nori. Nativii în aceste zodii sunt visători, creativi, amuzanți, au multe idei. Sunt comunicativi și se descurcă bine în relațiile sociale. Sunt flexibili și spontani. Din aer lumea se vede mult mai bine, așa că pot fi intuitivi și își pot face o impresie corectă despre oameni la prima vedere. Prin deducere, dacă ești un om organizat, realist sau timid, va fi destul de greu să legi o relație cu vreunul din acești nativi. Dacă nimerești însă un moment în care aerul coboară pe pământ și îl poți captura acolo, va sta, cel puțin o vreme.

APĂ – Pești, Rac, Scorpion

Adică zodiile sensibile. Nativii sunt emotivi și sentimentali, ușor timizi. Vor să ajute și știu să arate înțelegere. Le place să se exprime, prin scriitură sau artă. Așa cum apa ia forma în care este pusă, sunt adaptabili și pot trece ușor de la liniște la furie. Par să fie zodiile cu de toate, dar și cele mai imprevizibile. Cu cine se potrivesc, decideți voi. Dar aș înclina să cred că apa are nevoie de pământ, așa cum pământul are nevoie de apă.

PĂMÂNT – Taur, Fecioară, Capricorn

Adica zodiile cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri. Iubesc zodiile astea. Am spirit de echipă (sunt Fecioară). Nativii sunt raționali, ambițioși, stabili și calculați. Caută și vor cam tot ce ține de latura materială a Pământului. Le plac ordinea și dreptatea. Sunt realiști, deci nu le poți vinde vise. Le place natura, le place să exploreze, să cunoască. Plăcerile lor sunt deobicei efemere: să mănânce, să cumpere, să se simtă bine. Se spune că din cauza dependenței de Pământ, pot deveni posesivi, geloși și foarte încăpățânați. Așa cum soarele încălzește Pământul, atunci când se simt bine, ei pot deveni afectuoși, senzuali și  romantici. În opoziție, pot fi foarte reci și lipsiți de compasiune. Aceste zodii sunt destul de apreciate, dar de la distanță. Ca să legi relații durabile cu ele e destul de greu. Dacă apa nu reușește să le domolească setea și aerul nu reușește să le ridice în nori, sunt aproape imposibil de clintit.

FOC – Berbec, Leu, Săgetător

Adică zodiile care iau foc cel mai repede (la figurat, desigur). Nativii sunt impulsivi, idealiști, egoiști și încrezători în forțele proprii. Aceste caracteristici îi fac să pară cel mai adesea aroganți și indiferenți. Știu cum să iasă în evidență și să se afirme în societate. Nerăbdători și dinamici, pot fi considerați nesăbuiți și pot strica lucruri și relații. Așa cum focul arde câteodată, ei pot răni oamenii și pot trăda fără să se uite înapoi. Sunt unele dintre cele mai puternice și individualiste zodii. Și asta deranjează întreg zodiacul, pentru că nici aerul, nici apa, nici pământul nu vor să le  accepte mereu grandoarea.

Aceste 4 elemente, în esență, se completează. Dacă le comparăm însușirile, atunci nicio zodie nu poate semăna cu alta în afara elementului ei. Dar în viață noi căutăm completări, nu asemănări, chiar dacă nu ne dăm seama. Dacă găsim acea punte între cele 4 elemente, atunci putem crea relații frumoase și durabile.

Posted in Experienţe | Tagged , , , | Leave a comment