Plecarea

Azi este ziua în care aş fi plecat. Poate n-am avut destul curaj să o duc până la capăt, asta îmi spun mereu. Banii, îndoielile şi teama au fost doar nişte detalii. Poate că niciodată nu aş fi plecat de fapt. Poate nu a fost vorba despre asta. Ea mereu îmi spunea “Tu chiar crezi că o să pleci?”. “Da, am aranjat totul, mai trebuie doar să cumpăr biletul”, îi răspundeam eu entuziastă. Şi ea nu se oprea, mă corecta întotdeauna: “Dar tu te vezi acolo? Asta întreb. Eu nu te văd să pleci”.  Şi a avut dreptate. Acum îmi spun că voi pleca din nou, în gând, mă consolez cu asta, când ştiu că de fapt mereu am fost şi voi rămâne aici cu trupul, cu sufletul, cu mintea. Nu vreau să accept ca nu aş mai pleca şi mă comport ca şi cum voi pleca din nou. Poate nu vreau să recunosc că îmi place aici şi asta din cauză că nu cunosc şi ce e dincolo.

girl-woman-rain-umbrella-train-railway-station-platform-suitcase

Înainte de azi a fost ieri, o zi în care m-am frământat cu gândurile acelei plecări virtuale. Am tresărit la fiecare sentiment pe care l-aş fi putut avea dacă azi aş fi fost departe de casă. Un nod în gât m-a urmărit întreaga zi, cu gândul la toate lucrurile pe care le-aş fi lăsat în urmă. Şi în acelaşi timp, simţeam cum mă apasă regretul într-un amalgam de sentimente dominate de slăbiciune. Am vrut să plec, am vrut să stau. Am făcut totul ca să plec şi-apoi m-am întins uşor pe patul renunţării. Dacă plecam, te-aş fi lăsat aici şi aş fi plâns. N-am plecat şi ştiu că am ratat un tren care avea să ma ducă spre un necunoscut plin de speranţă. Şi am regrete şi remuşcări, dar am şi-o linişte interioară. Acea siguranţă specifică unui om stabil, care se simte bine atunci când cunoaşte, un om pe care frica de necunoscut îl aruncă în zbuciumul iadului. Omul acela sunt eu. Dar se zbate în mine şi latura omului educat căruia dacă nu-i prezinţi ambele feţe ale poveştii nu te crede pe cuvânt. Mi-e dor de gândul că am să plec, că am să cunosc oameni noi, că am să mă descurc singură, dar mi-ar fi fost mai dor de tine, de mine şi de ceea ce cunosc.

A trecut ziua de dinainte şi va veni şi cea de după. De dimineaţă, am simţit o linişte la pieptul meu. M-am trezit şi mi-am spus în sinea mea “Ce bine că sunt acasă!”. M-am ridicat din pat şi mi-am îndreptat privirea către fereastră, aceeaşi fereastră prin care privesc soarele, luna, stelele, ploile în ficare zi, în fiecare anotimp, în fiecare an. Şi simt că iubesc tot ce am ales şi tot ce mă înconjoară, chiar dacă undeva în adâncul sufletului meu va rămâne mereu îndoiala: de ce aş fi plecat, de ce aş fi rămas?

Advertisements
This entry was posted in Emoţii. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s