Depresia de a avea totul

Trăim o perioadă în care depresia este cea mai întâlnită boală. De ce? Nu mergem la război, nu ne-au fost împușcați părinții, nu am fost obligați să ne căsătorim cu parteneri pe care nu-i iubim, nu mâncăm pâine uscată cu sare. Atunci de ce?

Am tot căutat explicații pentru acest sindrom inexplicabil al generației noastre. Am găsit până acum două puncte de vedere pertinente, care mi-au făcut pielea de găina. Primul, pe care l-am gasit acum un an, a fost “Lucy is unhappy” , unde este exemplificat schematic fenomenul nefericirii printr-un personaj reprezentativ al generației  Y – Lucy. Apoi, de curând, am urmărit discursul autorului britanic Simon Sinek – Simon Sinek on Millenial and Internet Addiction, dar și alte materiale ale sale publicate pe YouTube, în care abordează subiecte similare pe tema comportamentului milenialilor. Toate aceste articole și clipuri îmi întăresc convingerea că starea pe care o resimțim este dată de împrejurările în care ne-am născut și am copilărit.

Se pare că punctul comun al generației Y este depresia, nefericirea. Vorbim aici despre tinerii născuți cu aproximație între anii ’90 și ’95, care au avut o copilărie fericită, cu de toate, care au avut părinți iubitori, grijulii, care au făcut totul să le ofere ceea ce ei n-au avut în comunism. Vorbim despre copiii cu șanse la viață, cu acces la cultură, educație, copii cărora li se spunea că sunt cei mai buni, erau felicitați acasă de părinți și susținuți financiar să urmeze facultatea. Sunt copiii care astăzi, la 20-25 de ani, încă stau cu părinții sau încă primesc bani de la părinți. Nu au gânduri serioase de a întemeia o familie, pentru că sunt focusați să caute perfecțiunea. Sunt cei cărora le este mult prea lene să facă orice le deranjează confortul, cei care se culcă după 12 noaptea și consideră că inteligența lor debordantă este motivul pentru care au acest program. Vorbim despre aceia care orice și-au dorit au primit, chit că a fost vorba despre o păpușă Barbie, un Playstation sau un smartphone.

Se prevedea un început perfect pentru ei, dar cine și-ar fi imaginat cât poate fi de periculos să ai de toate? Pe la vârsta de 13-14 ani,  lucrurile s-au stricat, când au primit Internetul și l-au întors împotriva lor. Acei copii suntem noi. Ni s-a spus atât de mult că suntem frumoși, deștepți, dar mai ales speciali, încât ne-a rănit crunt când am descoperit că suntem de fapt milioane de copii speciali. Noi știm că “special” nu are termen de comparație, pentru că ne-am născut cu gramatica la gură. Atunci, cine e special? În lumea noastră virtuală, începând de la Hi5, până la Facebook și Instagram, am încercat să ne arătăm calitățile, de cele mai multe ori efemere: frumusețea, bogăția. Am arătat minciuni, am putut să mimăm lumea pe care ne-o dorim și ne-am hrănit cu falsitatea altora. Ne bucurăm virtual când alții sunt fericiți, când de fapt tot ce încercăm este să ne duelăm în fericire. Când închidem Internetul și mergem la culcare, suntem nefericiți, avem insomnii, adormim greu. De ce? Pentru că simțim că ceva ne lipsește, dar nu știm ce, pentru că nu vedem lipsurile. Suntem orbiți de ce afișează ceilalți. Tot ceea ce avem astăzi pe Facebook, noi am creat, doar că cineva s-a prins din timp și a făcut bani din nevoia noastră. Ne-am format o lume în care vrem să fim apreciați de ceilalți, pentru că ne-am obișnuit încă din copilărie să ni se spună cât suntem de minunați.

Așa cum spunea și Simon Sinek, cât timp suntem “conectați”, intrăm într-o stare de bine, ca dependența de drog, dar nu putem obține 2 lucruri: satisfacția profesională și iubirea. Un moment  în care suntem forțați să trăim realitatea este atunci când mergem la serviciu. Și asta ne deprimă, rău. Chit că avem un job bun, stabil, bine sau prost plătit, e deprimant. Pentru că părinții ne-au făcut să credem că dacă terminăm cu brio facultatea vom fi super tari. Și noi ne-am desenat acest job ideal, care arăta cam așa: o funcție cât mai pompoasă pe hârtie,  salarii de la 1000 euro în sus (pe principiul lasă frate, că eu sunt bun, dacă nu îmi dau ei, îmi dau alții), uneori să se lucreze de acasă și programul să înceapă de la 10 dimineața cel devreme. Și bum! Ne strâmbăm la 2000 lei, firma se poate lipsi de  noi, muncim pe bune, de la 9 la 18 și  uneori și peste program. Cineva să îi explice copilului special, acum adult ca oricare altul, ce înseamnă asta? Că el aștepta altceva de la viață. Aș putea chiar prezice că generația asta va schimba multe job-uri până la pensie sau se va remarca prin mulți antreprenori, pentru că nu acceptă compromisuri, nu vrea să asculte de nimeni și nu  îi este teamă de schimbare.

Am întrebat-o într-o seară pe bunica mea: “Mamina, tu când te trezeai la 5 dimineața să mergi la serviciu, nu erai deprimată?”. Și mi-a răspuns ferm că nu. Mi-a explicat că pentru ea asta însemna viața. Te trezeai devreme, mergeai la serviciu, veneai acasă, găteai sau petreceai timpul cu familia și, cum nu erau alte surse de entertainment, la ora 21 te culcai. Mi-a spus că nu s-a gândit niciodată că viața asta ar fi tristă. Mie mi s-a părut un coșmar, dar i-am invidiat starea de liniște cu care îmi povestea, o stare pe care eu nu reușesc să o ating niciodată. Pe mine și pe noi, formatorii generației Y, ne cuprinde altceva. Am numit starea asta depresia de a avea totul. Deși avem toate resursele și mijloacele necesare să  avem o viață nu doar ușoară, dar și împlinită, uneori am vrea altceva. Nu știm ce, dar să fie ceva nou, ceva bun, ceva special pentru noi. Dacă se poate, să fie ca al altcuiva. Să avem și noi. Și când obținem, o luăm de la capăt. Trăim un sentiment recidivant, care ne macină și, cel mai adesea, ne împiedică să fim așa deosebiți cum ne imaginăm.

În încheiere, mă văd nevoită să admit că nu am găsit un leac pentru starea asta. Mi-o pot explica în detaliu, dar nu pot să o alung. Ar putea fi suficient că o recunosc, dar nu, este dureros de ironic să realizezi cum depresia crește proporțional cu lucrurile pe care le obții…

Advertisements
This entry was posted in Emoţii, Experienţe and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s