Vacanţă la Mamaia

Vreau să-mi amintesc de copilărie, de vacanțele de vară, pe care le așteptam cu multă nerăbdare și bucurie, când mama ne ducea la mare, la Mamaia, la unul dintre hotelurile de 3 stele care încă există și azi. Cred că era cel portocaliu, de la intrarea in stațiune. Acolo împărțeam un apartament toți 4. Am prins un an în care mai erau doar camere duble cu pat suplimentar, așa că am dormit în același pat cu fratele meu, eu la un capăt, el la celălalt și îmi plăcea ca îi puteam gâdila tălpile înainte să adorm. Mama se punea bine cu recepționista încă de la sosire, ca să ne dea o camera mai bună, la etaj. Alor mei nu le-au plăcut niciodată camerele la parter sau la etajul 1, cred că de la ei m-am molipsit și eu. Spuneau mereu că în România se fură de la etajele astea. Paranoia e mare, dar se pare ca fusese un incident cu un an în urmă, când unor turiști de la etajul 1 le-au intrat hoții pe geam.La restaurant, aveam o masă alocată conform numărului camerei. Îmi amintesc și acum fețele de masă albe și uzate. care se refoloseau în fiecare an. Nu mâncam pe săturatelea, pentru că așteptam mereu să ieșim și să-i cer tatălui meu shaworma sau gogoșele cu ciocolată de la tonetele de pe faleză.

Locul meu preferat era Satul de Vacanță, unde puteam să mă dau în tiribombe și să atârn cu capul în jos deasupra stațiunii. Tata, fiind singurul iubitor de adrenalină din familie, se suia în mașinăriile astea cu mine şi mama zicea tot timpul că i se face rău când ne vede acolo sus. Emoţiile se instalau când stăteam la coadă la “ciocanul” The Ranger, caruselul care a apărut în Mamaia prin 2008 şi devenise cel mai popular. Încă mai am un gol în stomac când merg acolo, dar de fiecare dată mă aşez în primul rând ca să pot să văd toată staţiunea luminată de sus. Când începe să mă învârtă cu viteză simt adrenalina cum pătrunde în vene şi apoi, când ajunge sus, mă lasă cu capul în jos, cu părul atârnând în gol şi aud scârţâitul opririi, urmat de o linişte profundă.

După ce-mi făcea hatârul cu parcul de distracţii, tata ne ducea la biliard, iar apoi o luam la pas către hotel, savurând hamsiile cumpărate la intrarea în stațiune. În fiecare seară ieșeam la plimbare, mergând dintr-un capăt în altul al stațiunii şi apoi neașezam la o terasă pe malul mării. Îmi amintesc şi acum acea terasă de la capătul stațiunii, unde astăzi întoarce gondola.  O terasă fără nume. Avea mesele așezate chiar pe nisip și întotdeauna, până ne aducea ospătarul comanda, eu mă descălțam de sandale și alergam până la malul mării. Meditam acolo câteva minute, uitându-mă la stele și imaginându-mi cum va fi când voi veni cu iubitul meu aici, la aceeași terasă, cândva în viitor. Apoi mă întorceam zburdând prin nisip, iar masa era deja servită.

Prima data când am mers la discotecă a fost la Mamaia. Era de fapt o terasă situată la etaj, deasupra buticurilor cu haine. Urcai pe o scară laterală exterioară şi ajungeai în acest loc obscur, cu mese simple, unde 2-3 animatoare cu aer adolescentin dansau pe boxe. Se puneau melodii comerciale, care atunci erau în voga, precum “Raisa” – FlyProject. Ce îmi mai plăcea! Mă simţeam ca o domnişoară importantă, chiar dacă imaginea mea de copilă energică era cel mai probabil nedorită în acel loc. Ne plăcea localul pentru că era împărţit în două sectoare: discotecă şi zona de biliard. Când ne plictiseam de dansat, ne mutam la joc. Tata şi fratele meu aşteptau mereu pe scaun, fiindcă nu dansau. Dar într-un an, tata a dansat cu entuziasm pe melodia “Străzile”  de la BUG Mafia, gesticulând ca un urs simpatic. Nu m-am dus să-i ţin companie, pentru că mi-era teamă să nu se aşeze la loc pe scaun, aşa că l-am privit amuzată de la masă.

Mamaia îmi aminteşte de copilărie. Cum mari îmbunătăţiri nu s-au făcut în partea de sud a staţiunii, retrăiesc amintirile de fiecare dată când merg acolo, vara, câte un weekend. Încă mai există sala de jocuri “Cleopatra”, unde mergeam la ping-pong şi biliard. N-am intrat să văd ce activităţi se mai practică acolo, dar îmi este suficient să-i văd numele de afară şi să-mi amintesc de toate. Aşa cum spunea  Octavian Paler, “nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe”, dar amintirile sunt singurele care ne trezesc din somnul vieţii cotidiene şi ne fac să tresărim, să zâmbim şi să mergem mai departe.

 

Advertisements
This entry was posted in Călătorii, Emoţii, Experienţe and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s